[Igor_Paslusnik]

Într-adevăr, pentru el, toţi oamenii sunt total depravaţi, cei aleşi şi nealesi. Episcopul de Hippo nu este de acord cu Sfântul Ciprian al Cartaginei, atunci când acesta din urmă a comparat Biserica cu Arca lui Noe, unde poate să vină oricine vrea să fie salvat. Augustin a susţinut că numai câţiva sunt mântuiţi prin credinţă, o credinţă pe care o posedă în virtutea predestinării lor la glorie. (On the Predestination of the Saints, Augustine, XVII, PL 34:985.)
Cei puţini care sunt salvaţi prin harul irezistibil impus asupra lor este o idee complet înafara Bibliei, a Sfinţilor Părinţi şi înafara tradiţiei primare şi ortodoxe. Dar despre cei nefericiţi, săraci şi neajutoraţi, care nu sunt incluşi pe listele elitelor şi ale celor aleşi? Augustin explică: Au fost făcute vase ale mâniei, şi s-au născut fără avantajul de a fi salvaţi. Dumnezeu ştie că binele nu se poate face în ei. Cu toate acestea, El nu conduce pe nici unul dintre ei la salutarea şi pocăinţă prin care un om în Hristos este împăcat cu Dumnezeu. (Contr Jul. Augustine, V, iv, 14 PL 44:792,793.) Astfel, care poate fi înţeles că dat Hristos? Potrivit lui Augustin "aceştia sunt cei care sunt predestinaţi şi numiţi în funcţii şi scopul, de pe care nu vor pieri. Şi, prin urmare, nici una dintre ele nu se încheie în această viaţă, atunci când şi-a schimbat de la bine la rău, pentru că el este atât de rânduit, şi în acest scop, dat lui Hristos, că să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. (Op. cît. On Rebuke and Grace.) Însă l-aş fi întrebat personal pe Augustin, cum explică el fericirile?
În ceea ce priveşte mântuirea, sfinţii noştri Părinţi nu vorbesc de constrângere, nici fatalism, dar a avansa întotdeauna că parte a voinţei umane, e în iconomia divină. Toţi ortodocşii sunt sinergici, ceea ce înseamnă Dumnezeu şi om lucrează împreună, chiar dacă toţi au fost chemaţi, dar nu toţi au ascultat. (Ibidem.) Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că numai apelul ceresc nu este suficientă pentru mântuire, nu fără scopul de chemaţi. Sfântul Macarie cel Mare adaugă că omul are libertatea de a se face un vas al diavolului sau un vas de alegeri bune şi de viaţă. (Omilii duhovniceşti, Sfântul Macarie cel Mare, XV, 40 PG 34:604B.)
Sfântul Ioan Damaschinul mai spune că noi ar trebui să înţelegem că în timp ce Dumnezeu cunoaşte dinainte toate lucrurile, El nu le-a hotărât mai dinainte, pentru că noi alegem una din acele toate lucrări ce ne sunt posibile. Pentru că El ştie deja acele lucruri care sunt în puterea noastră, dar El nu le-a hotărât mai dinainte pe care să o alegem. Pentru El nu este voinţă că ar trebui să existe răutate, căci răutatea este nulă prin sine, este absenţa binelui, nici nu este a impune virtute, căci nu forţează pe om. Astfel predestinarea nu poate fi un act de porunca divină. Pe de altă parte, Dumnezeu prin pronia Să divină, sau altfel spus, purtarea de grijă, prin acele lucruri care nu sunt în puterea noastră, în conformitate cu preştiinţa Să de a ne mântui, care nu afectează puterea noastră liberă de voinţă şi decizie. În prim-planul de cunoaştere, Dumnezeu a judecat înainte toate lucrurile deja în conformitate cu bunătatea şi dreptatea Lui, spre a le mântui pe toate, dar nu peste voinţă de a acceptă mântuirea. (Op. cît. Dogmatică, Cartea 3, cap. 30, pag. 109-112.)
Este cunoscut mai nimic? Ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slavă noastră, I Corinteni 2, 7) . Iar neamurile pământului, auzind, se bucurau şi slăveau cuvântul lui Dumnezeu şi câţi erau rânduiţi spre viaţă veşnică au crezut, Fapte. Ap. 13, 48 nu se referă la predestinaţie, ci la cei care au ales să creadă, au fost rânduiţi spre viaţă veşnică în care au crezut. Dacă nu ar fi astfel, ar contrazice pe Mântuitorul nostru, Care voieşte că toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţă adevărului să vină. I Timotei 2, 4. E minunat de simplu; când există smerenie şi nu urmărirea vreunui scop personal, altul decât slujirea lui Dumnezeu şi aproapelui şi mântuirea, toate se aşează. Sf. Ap. Pavel explică faptul că noi suntem lucrarea Lui, zidiţi în Hristos Iisus pentru faptele bune, pe care Dumnezeu a pregătit mai dinainte, că să umblăm în ele, Efeseni 2, 10, adică posibilitatea permanentă de alegere a faptelor bune pregătite de mai înainte spre a putea fi alese de oameni în permanentă şi nicidecum predestinaţie la Răi şi la iad. Pentru că a hotărât o zi în care va să judece lumea întru dreptate, prin Bărbatul pe care L-a rânduit, dăruind tuturor încredinţare, prin Învierea Lui din morţi. Fapt. Apost. 17, 31. Când Sf. Ap. Iuda ne informează că: Căci s-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiţi, care de mai înainte au fost rânduiţi spre această osânda, schimbând ei harul Dumnezeului nostru în desfrânare, şi care tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos, Iuda 1, 4 spune clar că mai dinainte au fost rânduiţi spre această osânda, dar cum? Prin faptul că erau nelegiuiţi, căci au schimbat harul în desfrânare şi tăgăduiau pe Hristos Iisus Domn şi Stăpân, de aceea mai dinainte au fost rânduiţi spre această osânda. Mai dinainte de ce anume? Mai dinainte de plecarea din această viaţă, mai dinainte judecată, mai dinainte de Împărăţia Cerurilor, care mai dinainte de a o dobândi trebuie să o avem înăuntrul nostru, iar Biblia spune: această este viaţă veşnică, să te cunoască pe ţine singurul şi adevăratul Dumnezeu. Deci dacă ei tăgăduiau pe Hristos că Domn şi Stăpân, cum spune mai sus, nu vor avea viaţă veşnică, ci osânda, deci mai dinainte au fost rânduiţi spre osânda, cum bine spune, pentru alegerile lor de osânda, şi nicidecum pentru vreo predestinaţie, care e imposibil să existe, cum e imposibil să existe, soarta, destin, fatalitate, etc, de dinainte stabilite, că altfel, nu ar mai există nimic liber şi voit, creaţie, cădere, creştinism, nimic din iubire.
Mai mult decât atât, dacă nu ne-a fost acordată voinţă noastră liberă, ci predestinaţia, de ce a trebui să Sf. Ap. Pavel să spună: Omeneşte vorbesc, pentru slăbiciunea trupului vostru. Căci precum aţi făcut mădularele voastre roabe necurăţiei şi fărădelegii, spre fărădelege, tot aşa faceţi acum mădularele voastre roabe dreptăţii, spre sfinţire, Romani 6, 19. Dacă predestinaţia este adevărată, Dumnezeu l-a creat pe Adam să fie predestinat la cădere? Atunci Dumnezeu nu ar mai fi iubire, ci surpător şi toată creaţia ar fi de teatru de păpuşi, legate şi manevrate cu aţă deasupra. Imposibil. Mai avem un exemplu de ispita a predestinării: În care aţi umblat - mai înainte -, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării, Efeseni 2, 2. Mai înainte de ce? De a deveni credincioşi în Hristos Iisus. Ce s-a întâmplat mai înainte? Am umblat. Cum? Potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, cum spune versetul, care ştim că este satana. Iată că nu se explică absolut niciunde predestinaţia, căci ea este o erezie a lui Augustin, din care aveau să se nască alte minciuni şi depărtări de Dumnezeu şi de mântuire. Căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii, Romani 8, 13.