[cezar_ioan]

În prealabil postat de antoniap

Imi place sa mai citesc cate-o revista de psihologie, sa-mi fac cate-un test din cand in cand, asa pentru divertisment. Imi place sa ma cunosc, totusi, dar intr-un mod placut, in ritm propriu, nu contra cronometru.

Păi vezi, cam ăsta e nivelul tău de lucru cu sine: divertisment. La fel îţi e şi viaţa, implicit.
Chestii faine, nu? Mişto. Drăguţ, nu?

Să te cunoşti în mod plăcut?... Aşa te-au învăţat sfinţii? În ce revistuţe? (în "Vieţile" în nici un caz şi nici în alte cărţi ziditoare de suflet. Pesemne însă că nu le citeşti deloc sau o faci, nu-i aşa, tot "pentru divertisment").
Cred că nu te-au învăţat cuvioşii, în nici o scriere duhovnicească, despre divertismentul şi plăcerea de a te cunoaşte, de a te smeri aşadar, de a te ţine la pocăinţă.
Dimpotrivă, din câte cunosc, cuvioşii ne îndeamnă la nevoinţă întru spulberarea părerii de sine şi descoperirea smerită a faptului că suntem ţărână, aşa cum ne-a făcut Dumnezeu.

Şi nici psihologii adevăraţi nu-ţi vor vinde gogoaşa că a se cunoaşte omul pe sine e ceva plăcut. Dimpotrivă, de obicei te vor avertiza că e greu şi neplăcut. Şi te vor susţine, chiar de tu îţi baţi joc de ei în insolenţa ta ignorantă, te vor susţine ca să faci faţă cu folos grelelor experienţe de autocunoaştere autentică, de data asta, în sfârşit.
Iar când îţi pică măştile şi iluziile îţi cam piere râsul de pe buze, o vreme... Dar fii liniştită, oamenii aceia cumsecade şi pricepuţi vor şti şi vor putea să îţi ofere sprijin părintesc, chiar dacă nu-l meriţi. Doar că nu-i cauţi, că ai găsit cuibuşor de nebunii în chiar Sfânta Biserică, oh, sărmano...

Cât despre "contracronometru", Antonia...
Unul din minunatele daruri pe care Dumnezeu le face oamenilor prin psihologi, este acesta: în sfârşit, în cadrul relaţiei terapeutice, omul se poate explora fără grabă pe sine. Terapeutul temporizează mereu ritmul, spunînd deseori explicit: "ai timp, ai destul timp, cugetă pe-ndelete dacă voieşti, e important să nu laşi mintea să fugă, observă cu răbdare, lent, lent, rar etc." Din acest motiv şi durează, uneori, luni sau ani întregi terapia/consilierea.
Dacă o casă se ridică în câteva luni (asta în varianta unei case, nu a unei încropituri oarecare din bca-uri şi vopsele), dacă un corp omenesc are nevoie de 9 luni pentru a-şi lega ţesuturile şi organele, cât de cât, la modul incipient: cam cât crezi că trebe pentru a îndrepta o întreagă lume sufletească (o întreagă lume de obişnuinţe, de mecanisme, de trăsături stabile de personalitate) şi a o face funcţională?
Şi oare de ce, mutînd acum discuţia în planul duhovnicesc, etapa curăţirii de patimi se face în ani şi zeci de ani?...
E un proces LUNG şi DUREROS, oh, Antonia....

Apelăm mereu la răbdarea clientului în explorarea de sine şi, acolo unde nu prea există răbdare, încercăm să o sporim, avînd la rândul nostru multă răbdare cu clienţii noştri. Legat de asta mişcările noastre sunt reţinute şi moi (calde), deloc grăbite, rare, calme. Vorba asemenea - blândă, domoală, înţelegătoare. Prin toate sugerăm disponibilitate fără grabă, altminteri procesul explorării şi reconstrucţiei nu funcţionează. Nu ştiai? Nu. Atunci de ce vorbeşti? Ca să te dai dăşteaptă? Uite că te-ai dat, ai vândut iar castraveţi grădinarului...
E un dar minunat acet ritm rar, la pas/în acord cu posibilităţile reale ale clientului întrucât, în general, tocmai de aici vin şi problemele: ÎN VIAŢA DE ZI CU ZI, TOTUL SE FACE ÎN VITEZĂ, SPORIND NEÎNŢELEGEREA ŞI ARBITRARIUL, ÎNTÂMPLĂTORUL.
Nu ţi se lasă timp să cugeţi la toate aspectele vieţii tale şi a semenilor, ţi se cere să iei decizii superficiale, pripite. Şi dacă faci aşa an după an, de mic copil până la vârsta adultă: te mai miră că, de fapt, casa sufletului tău e o şandrama încropită în grabă, care nu rezistă unei încercări mai serioase ridicate de viaţă?
Aşadar, exact invers decât ai afirmat, cu insolenţa ignoranţei tale vădite, oh Antonia, în relaţia de consiliere (psihoterapie) lucrurile se iau cu încetinitorul, ca la TV "în reluare". De ce? Ca să pricepem detaliat cum s-a întâmplat de-am luat gol după gol, până am ajuns şvaiţer. Şi ca să putem re-alege, re-decide etc., în mod mai sănătos, adaptativ. Şi solid.

Dar tu, care pe toate le vezi ca divertisment şi te cunoşti la modul plăcut, probabil nu ai avut timp să zăboveşti asupra acestor aspecte.
Deşi le judeci, desigur.
Cine te împiedică pe tine să fii ignorantă şi insolentă? Oare cipul? Cip-ul din măseaua de minte (sau unde zici că îţi mai este aparatul ăla prin care te teleghidează forţele malefice?) oare te face să spui vrute şi nevrute, başca, să mă faci bou ca replică la întrebarea mea privind "boii" minţii - adică puterile sufleteşti (atenţia, concentrarea şi flexibilitatea minţii, gândirea, sensibilitatea, bunul simţ şi celelalte stihii). Iar căruţa e însăşi persoana în întregul ei.

Ce să-i faci, fiecare e cum e. Ne iubeşte Domnul pe toţi, nu-i bai.

Sănătate!

P.S. Cu adevărat chestia cu cipul şi cu altele asemenea pe care le deversezi din când în când pe forum, spre distracţia multora, NU e treabă de psiholog. Mă tem că nici măcar de psihiatru. Cu adevărat tu nu ai nevoie de psiholog. Cel mult de un dentist cumsecade...