În prealabil postat de fallen

Stiu ca nu e ceva crestinesc, dar totusi se intampla. Din vina noastra, sau prin interventia celui rau, sau din voia lui Dumnezeu, cateodata nu avem ce face, inevitabilul ne pune in fata faptului implinit. Intrebarea e: cum mergem mai departe, sfaturi practice si concrete in caz de divort, despartire, ruperea logodnei, etc. De exemplu: unde e mai bine sa te duci, daca nu ramai tu in casa ta (in care ai locuit cu sotul/sotia, partenerul, etc)? La parintii tai, in casa parinteasca, sau sa-ti inchiriezi in alta parte, singur/a? Daca inchiriezi, unde e mai bine, aproape de casa parinteasca, aproape de serviciu sau aproape de fosta locuinta? Sau intr-un loc indepartat si total diferit, ca sa uiti totul si sa ai impresia ca incepi o viata noua? M-ar interesa semnificatia psihologica a fiecarei variante, si implicatiile acestora. Pe mine de exemplu ma ingrozeste intoarcerea in casa parinteasca, si nu stiu de ce (nu din cauza persoanelor, evident. Poate mi-e teama ca voi fiinefericita si cand ma voi plange alor mei de asta vor zice ca afost alegerea mea, ca nu am avut destula rabdare, ca eu am hotarat sa ma despart, ca m-am pripit, ca puteam sa mai rabd si n-am facut-o, etc). Nici celelalte alternative nu ma incanta prea mult, desi suna tentant cand te gandesti "o viata noua, o casa noua"...un lucru e cert:la o etapa anterioara din viata nu te poti intoarce (sau nu e bine) , esti nevoit sa treci la una noua, indiferent ca vrei sau nu vrei. Intrebarea e insa : mai exista asa ceva, o noua sansa, o noua viata? Mie mi-e greu sa cred; mai tentata sunt sa cred ca dupa un asa esec nu poate urma decat o moarte lenta si dureroasa a sufletului mai intai, si a trupului la vremea randuita (dar pe care o putem grabi prin diverse metode bine cunoscute de autodistrugere).
Mai ales ca in cazul meu particular, nu stiu de ce am impresia ca despartirea va veni la pachet cu pierderea definitiva a increderii in Dumnezeu, si de aici nu mai poate decurge nici un lucru bun (desi cunosc multi atei care sustin ca sunt fericiti asa cum sunt, ba chiar mult mai bine ca inainte sau ca restul lumii, dar nu e cazul meu, desigur; eu daca n-am reusit cu Dumnezeu alaturi, n-am nici o sansa sa reusesc fara El).

PS: in urma cu ceva vreme, cand se arata perspectiva despartirii, imi doream sa imi gasesc o locuinta prin apropiere ca sa pot merge la aceeasi biserica, comunitate, duhovnic, etc, mi se parea absolut vital, era singurul "lucru" care imi ramanea. Insa realizand ca ar putea fii imposibil de pastrat, am facut un 'exercitiu" incercand pentru o vreme sa evit acel loc, si am reusit, oarecum, sa ma indepartez. Acum nu stiu daca ar mai fii bine sa raman in acest cartier sau nici macar sa mai vin din cand in cand, poate ar fii mai bine, daca o sa simt nevoia sa mai merg la biserica, sa merg in cu totul alta parte. Sau poate ar fiimai bine sa nu mai merg deloc, cine stie, poate totusi viata imi mai ofera o sansa sa-mi gasesc alt barbat care nu va fii deloc de acord cu biserica, dar mi-ar putea oferi alte lucruri bune (desi e putin probabil). Pana la urma in viata nu ti se ofera decat "sansa" sa faci un compromis sau altul; se pare ca eu nu l-am facut pe ala care ar fi trebuit; drept pt care as fii indreptatita sa spun acum sa-si pastreze "sansele" pentru cine le-o vrea, si sa nu ma mai impinga nimeni de la spate sa mai fac vreun anume compromis care e mai "promitator".