[cristiboss56]

RUGĂCIUNE ÎN SFÂNTA ŞI MAREA MIERCURI

Hristoase, Dumnezeule, Cel Ce eşti Mirul Cel nestricăcios, cu mirul cuvintelor Tale umple vasul minţii mele cel golit de toată înţelepciunea şi bine înmiresmează inima mea, sădind cu mâna Ta florile înţelegerilor dumnezeieşti, ca să alunge spinii patimilor mele. Nu am lacrimi de pocăinţă, inima fiindu-mi o piatră pururea lovită de valurile ispitelor, dar Tu, Stăpâne, Cel Ce ai înfrumuseţat pământul cu a râurilor curgere şi mărilor ai pus hotar nisipul, dăruieşte şi minţii mele curgerea gândurilor pocăinţei, ca să-mi spele toată necurăţia cea din gândurile spurcate şi cu scutul rugăciunii către Tine opreşte năvala patimilor. Cel Ce ai încununat cerul cu stele şi prin stea ai chemat pe magi în peştera cea smerită, ca să Te vadă pe Tine, Lumina smereniei tuturor, cerul minţii mele cel pururea întunecat de neştiinţă îl luminează cu razele voii Tale dumnezeieşti şi mă povăţuieşte prin pustiul acestei lumi, ca să ajung la Tine Soarele Cel neapus al dreptăţii. Cel Ce dăruieşti pământului iarbă, Cel Ce pustia o veseleşti cu mireasma crinilor şi cu cântările păsărilor care Te slăvesc pe Tine neîncetat, trezind şi în inimile noastre dorul de înălţimile duhovniceşti, pământul cel neroditor al inimii mele îl lucrează cu plugul rugăciunii, ca să mă învrednicesc la plinirea vremii a-Ţi aduce şi eu florile virtuţilor întru cântările laudelor dumnezeieşti. Cel Ce ai dat iubitorilor de nevoinţă drept casă pustia şi prin glasul Duhului chemi pe toţi la înălţimile desăvârşirii, dă-mi mie Stăpâne, a mă lepăda de toate cugetele cele lumeşti şi a urma căile cele netede ale pocăinţei. Cel Ce ai dăruit lumii ca icoană a chemării la pocăinţă pe Înaintemergătorul Tău şi prietenul Mirelui, dă-mi şi mie a mă veseli întru lumina rugăciunii lui, ca să nu mă apuce iarăşi întunericul cel cumplit al patimilor. Cel Ce ai pus zilei ca hotar noaptea şi ai voit a pecetlui îmbrăţişarea zilei şi a nopţii prin răsărit, Însuţi fiind Răsăritul Cel de sus, pe mine, cel ce sunt noapte cumplită a toată patima îmbrăţişează-mă Părinte, Cel Ce eşti Lumină şi Zi nesfârşită.
Cel Ce cu purtarea Ta de grijă nesfârşită chiverniseşti viaţa noastră, nu mă lăsa nici pe mine, cel lepădat în afara cămării de nuntă unde străluceşti glasurile laudelor îngereşti, ci fiind rugat de Născătoarea de Dumnezeu şi de toţi Sfinţii Tăi, bagă-mă pe mine iarăşi în cămara Ta, curăţindu-mă de toată spurcăciunea fărădelegilor mele.
Pe femeia cea căzută în multe păcate ai primit-o Mântuitorule, şi nu Te-ai scârbit de dânsa, căci zidirea mâinilor Tale este, măcar că prin sfatul vrăjmaşului şi din slăbiciune sufletească a alunecat în adâncul păcatului. Deci, nici pe mine nu mă lepăda Cuvinte, că deşi mai mult decât toţi oamenii am greşit şi întregul iad l-am adăpostit în sufletul meu, rămân tot făptura mâinilor Tale. Nu Te întoarce dinspre făgăduinţele Tale şi nu uita legătura Ta cea cu poporul Tău, ci măcar că suntem decât păgânii şi toţi cei ce locuiesc pe pământ, cufundaţi în fărădelegi, chemarea Ta la mântuire nu se va lua înapoi.
Doamne, nu ai osândit pe femeia cea ruşinată de mulţimea păcatelor ei, ci ai primit pocăinţa sa cea fierbinte, încă şi mirul cel stricăcios, voind a-i dărui mirul cel nestricăcios al darului Tău. Pocăinţa aceasteia cu totul îmi lipseşte, măcar că în păcate mai mari decât aceasta am căzut. Dar ca Unul Ce nu voieşti moartea păcătosului, îndură-Te şi de mine Mântuitorule, şi dăruieşte-mi pocăinţă mai înainte de sfârşit.
Primit-ai Stăpâne, izvoarele lacrimilor celei căzute în noroiul necurăţiilor trupului, dar nici o picătură de lacrimă nu izvorăşte întru mine. Cel Ce ai scos apă din piatră, biruieşte şi inima mea cea împietrită, ca să reverse apa gândurilor smerite.
Dumnezeieştile picioarele care au scos-o din căile rătăcirii le-a sărutat femeia cea păcătoasă şi i-ai dăruit îndreptare, încă şi Raiul întru care Eva a fugit de Tine la auzirea paşilor Tăi. Pe mine, cel ce de prea multă vreme zac căzut şi necercetat pe calea păcatului, ridică-mă Mântuitorulule, ca un blând samarinean, şi în casa pocăinţei mă îngrijeşte cu milostivirea Ta, punând slujitori cetele îngerilor, care să mă păzească de alunecarea în gândurile cele rele.
Voind a dobândi dezlegare de păcate, femeia cea căzută în cugetele pământeşti părul capului ei şi-a dezlegat şi a şters picioarele Tale, ale Celui Ce ai ca aşternut picioarelor însuşi pământul. Cu multe păcate fiind împovărat, cad înaintea Ta Mântuitorule, ca să-mi dăruieşti şi mie, ca şi aceleia, dezlegare de mulţimea păcatelor mele, legând pe vrăjmaşii nevăzuţi, care pururea tulbură pacea sufletului meu. Legatu-s-a cu mânia ucenicul cel nemulţumitor, dar pe mine, Stăpâne, dezleagă-mă de ocara acestei patimi şi cu blândeţe mă povăţuieşte la limanul umilinţei, ca să Te slăvesc totdeauna împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Amin.