[delia31]

2.
Actul răstignirii a fost atît de serios, de autentic şi total încît pînă şi apostolii şi ucenicii erau convinşi că spînzuratul de pe lemnul din mijloc nu va învia.

Dacă n-ar fi fost atît de zdruncinaţi în credinţa lor, Luca şi Cleopa n-ar fi umblat mohorîţi, tîrşîindu-şi picioarele pe drumul către Emmaus, şi-ar fi recunoscut deîndată învăţătorul şi n-ar fi rămas atît de miraţi cînd au înţeles cine e.

Se simţiseră atît de stingheri, de păcăliţi, încît se rugaseră de primul trecător întîlnit, un necunoscut, să nu-i lase singuri, să stea cu ei.
Nici Toma n-ar fi pus condiţii atît de drastice (şi, la drept vorbind, de jignitoare) dacă n-ar fi fost şi el sigur că învierea, după cum se petrecuseră lucrurile, nu mai era cu putinţă. Tuturora nu le venea a crede. Răstignirea era definitivă şi pentru ei, întocmai ca pentru scribi.

Şi era necesar, spre adeverirea jertfei, ca răstignirea să dea impresia de sfîrşit, de soluţionat, de afacere clasată, de bun simţ biruitor. Nu ajungea – ca să fie răstignirea ceea ce trebuia să fie – nu ajungeau groaza torturii, piroanele, suliţa, spinii – în tabloul lui Mathias Grunewald de la Uiiterlinden, spinii străpung întregul trup intrat în putrefacţie -, mai era neapărat nevoie – pentru completare, pentru întărire — să pară şi catastrofă, derută, eşec.

Numai strigătul Eli, Eli ne dovedeşte că răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu a încercat să ne mîngîie cu făţarnice estompări. (Ca-ntotdeauna i-a tratat pe oameni ca pe fiinţe libere şi mature, capabile de a încasa adevăruri neplăcute.) Spre deosebire de Buddha şi Lao-Ţe, El nu dă aforisme şi pilde, ci carne şi sînge, chin şi deznădejde. Durerea fără deznădejde e ca mîncarea fară sare, ca nunta fără lăutari.

Iar dacă tîlharul cel bun e primul om care soseşte în rai – înaintea proorocilor, patriarhilor şi drepţilor Vechiului Testament — poate că o datorează nu numai cutremurătoarei lui convertiri ci şi faptului că a fost coleg de suferinţă cu Domnul. Căci una e să stai la picioarele crucii şi să suferi, oricît de sincer şi de sfîşietor, şi alta e să fii pe cruce.

Durerea altuia nu e a ta, e a lui, ţi-o însuşeşti numai printr-un proces ideativ nu prin simţiri. Numai tîlharul cel bun simte la fel cu Domnul.) Întruparea a fost totală, cum învaţă sinodul de la Halchidon. Bine, totală, dar Hristos pe cruce n-a încetat de a fi şi Dumnezeu.

Nu e de contestat permanenţa comunicării idioamelor, dar după cîteva ore pe cruce omenescul a trebuit să fie predominant; altfel tragedia era contrafăcută.
O ţin morţiş: ce-ar fi vrut dochetiştii, fantasiaştii şi monofiziţii -sau ateii? Să le fi făcut Hristos de pe cruce semn cu ochiul alor săi spre a le da de înţeles: las’ că asta e de gura lumii, fiţi fără grijă, ştim noi ce ştim, ne vedem Duminică dimineaţa?

Ce oribil „spectacol” presupune, fără de voie, monofizitismul! Argumente de text: la Romani (8, 32) Pavel scrie: „El care pe însuşi Fiul său nu L-a cruţat“. Acest „nu L-a cruţat” ne demonstrează de asemeni că pe cruce nu s-au desfăşurat simboluri, ci s-a petrecut o suferinţă reală.

Numai prin împreunarea durerii fizice şi a torturii morale se obţine decoctul final: suprema amărăciune.
Tot Pavel la I Cor 1, 23 : „însă noi propoveduim pe Hristos cel răstignit“, iar la 2, 2: „Căci am judecat să nu ştim între noi altceva decît pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit.” De ce adaosul „şi pe Acesta răstignit” de nu pentru a pune accentul pe latura cea mai nebunească şi mai scandaloasă?

Raţiunea înţeleaptă s-ar învoi în cele din urmă cu un Dumnezeu răstignit simbolic şi concedînd să sufere aparent (altfel oamenii nu înţeleg), dar paradoxul şi sminteala (creştinismul adică) înfăţişează divinitatea nu numai aşezată pe cruce -solemniter – ci pironită cu adevărat; unde suferă aidoma cu nervii (legendele şi epopeile evului mediu, care ştia ce-i durerea, neîncetat se referă la nervi), fibrele şi sufletul bietului om, pînă la cele din urmă consecinţe (şi Hristos are, în pofida ereziei lui Apolinariu, suflet omenesc întreg).

Dacă şi-ar fi păstrat – măcar în parte – impasibilitatea pe cruce, dacă n-ar fi gustat din plin deznădejdea omului, evenimentul petrecut pe Golgota n-ar fi fost – pentru filosofi, pentru preoţi şi pentru prostime -prilej de poticnire şi sminteală, ci „scenariu” ori „ritual”, deci admisibil, comestibil.

La I Cor. 6, 20 şi 7, 23 Pavel stăruie: „Aţi fost cumpăraţi cu preţ.” Cu preţ cinstit. întreg. Dumnezeu n-a înşelat pe nimeni: nici pe diavol, nici pe noi; nici pe sine nu s-a înşelat. N-a plătit cu aparenţă de suferinţă, cu o cruce mitică, sau cu bani calpi. Preţul nu l-a plătit o fantasmă; came din carnea noastră, sînge din sîngele nostru.

Şi la Evrei (2, 17; 2, 18; 4, 18):” Pentru aceea, dator era întru toate (afară de păcat) să se asemene fraţilor (nouă); fiind El însuşi ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să ajute; ispitit întru toate, după asemănarea noastră.” Asemenea nouă în toate şi ispitit de toate ca şi noi: aşadar şi de omeneasca deznădejde.

Ca-ntotdeauna găsesc la Dostoievski, spus fără înconjur, ceea ce bănuiam; în orbecăire, lumină – deodată. Cu privire la viziunea lui Holbein găsesc textul exact: „Tabloul nu e frumos… e cadavrul unui om care tocmai a îndurat dureri nesfirşite… dacă un astfel de cadavru (şi întocmai aşa trebuie să fie) a fost văzut de discipolii lui… cum oare au putut crede, privindu-1, că acest cadavru va învia?” NICI N-AU CREZUT!

„Dacă moartea e atît de groaznică şi legile naturii atît de nemiloase, cum le poţi stăpîni? Şi oamenii aceştia, care au stat în jurul mortului, au resimţit desigur în seara aceea o groaznică tristeţe, o adîncă descumpănire care dintr-odată le spulberau toate nădejdile şi aproape tot ce credeau.”