[tabitha]

În prealabil postat de ioan67

Îmi amintesc un moment de acum aproape 30 de ani...
Primul curs ca studenţi la Psihologie, o sută de suflete în Amfiteatrul Cantemir de la Drept, emoţionaţi, cu acel freamăt de voie bună şi speranţă pe care îl au oamenii când păşesc pe un nou drum către viaţă...
Vreo sută de tineri aşteptam să vină Profesorul. Debutam cu un curs de Psihologie Generală iar maestrul nu era altul decât Paul Popescu Neveanu, Dumnezeu să îl odihnească în pace!
A venit moşul, a urcat la catedră, ne-a privit... Se lăsase o tăcere mare, gestantă de presimţiri multe... Proful ne privea mai departe, tăcînd. Ne scruta, parcă, pe fiecare...
"Domnilor şi doamnelor, a început bătrânul să spună, acum 5o de ani eram student, în locul vostru, tocmai în acest amfiteatru. Stăteam, iată, acolo (şi a arătat cu mâna un loc din sală) şi ascultam, aşa cum faceţi voi acum, pe primul nostru profesor...
Nu bănuiam atunci, spuse Profesorul aprinzîndu-şi o ţigară (avea obiceiul, aveam să aflăm de la cei mari, să fumeze un pachet de ţigări la curs, scruma pe catedra de lemn, noi adunasem apoi chiştoacele cu uimire...), că psihologii cei mai buni nu sunt psihologii, ci scriitorii. Artiştii, în general, dar mai ales scriitorii, romancierii. (Aici eu am tresărit puternic, venisem la Psihologie dintr-un motiv naiv, tipic adolescentin: doream să devin scriitor...:))
Nici un om nu pătrunde mai adânc, mai subţire, mai despuiat de noroi şi de stele prefabricate în sufletul omenesc decât scriitorul. Luaţi aminte la scriitorii de literatură duhovnicească, de pildă. Sau la inegalabilul romancier rus, Dostoievski!"
Şi tot aşa, după două ore de curs în care nu am aflat nimic special dar am văzut născîndu-se în noi mii de întrebări ("eu nu sunt aici să vă ofer răspunsuri, zicea Profu; sunt aici să vă stârnesc întrebări"...), am părăsit cu toţii bătrânul amfiteatru, năuciţi şi fermecaţi... Eliberaţi din carcasa unor certitudini sterile, ne simţeam reînviaţi, proaspeţi, verzi şi plini de muguri. Eram încărcaţi (ce nobilă sarcină, ce povară lucrătoare!) de dileme, de ipoteze, de minunată nelinişte... Şi, desigur, de visuri mari, generoase în promisiuni...:) O întâlnire unică, de neuitat. O văd şi azi, după atâţia ani, cu ochii minţii de parcă aş fi iarăşi acolo, cu fetele cele frumoase şi sensibile şi cu cei câţiva băieţi care ne nimerisem în anul acela...
A fost nu doar primul, ci şi ultimul curs, acesta, cu Papa Neveanu...
Avea să moară, o lună mai târziu, răpus de cancerul la plămâni...

Şi de câte ori îmi amintesc de prima noastră călăuză în Psihologie, îmi amintesc, nu ştiu cum, şi de Dostoievski...:)
Precum şi de sfinţii cărturari.

P.S. Un prieten de pe forum mi-a amintit încă o dată cât e de important învăţătorul pentru ucenic. Îmi spunea deunăzi ce ar face duhovnicul lui dacă ar fi într-o anumită situaţie şi, lucru evident pentru mine, aşa îl văd şi pe fratele meu că face. Ei bine, avîndu-l un singur curs pe PP Neveanu ca mentor, s-a întâmplat un lucru curios: toţi anii în care am fost profesor, în şcoală sau în privat, am împletit mereu psihologia cu trimiteri către scriitori (romancieri, poeţi, dramaturgi) şi recomandam mereu elevilor să citească, să citească, să scrie chiar... Le spuneam în multe chipuri că lectura din cărţile bune este făuritoare de suflete nobile, că e dar mare, că e medicamentul sigur împotriva multor meschinării şi patimi... În ultimii ani am adăugat la lista de recomandări şi scriitorii duhovniceşti. Le-am recomandat o mulţime de autori şi de cărţi şi, desigur, Biblia. Nu ştiu dacă ei au dat curs invitaţiei mele statornice, presărate cu nenumărate ilustrări şi interogaţii, însă trag nădejdea că măcar unul, în vreo clasă, a hotărât să pună laolaltă în viaţa lui cărţile, psihologia, rugăciunea... Altoiul pus în mine de primul profesor a zămislit, poate, alte altoiuri în sufletele altor oameni tineri... Torţa purtată din mână în mână despică întunericul şi timpul nostru mereu mai departe...

Multumim pentru împărtăsirea acestor gânduri si amintiri. o duminică frumoasă si cu pace îti doresc. Doamne ajută!