[cristiboss56]

Povestea unui balon sau drumul dintre tinereţe şi maturitate

Viaţa noastră este plină de baloane. Stăm agăţaţi de ele şi mai spargem din când în când câte unul, pentru a merge într-o direcţie sau alta. Avem baloane cu fericire, cu temeri, cu tristeţi sau cu speranţe. Avem de făcut alegeri şi de multe ori uităm că baloanele nu se termină niciodată. Pentru că ele ne duc sus, către Dumnezeu, iar El nu ne va lăsa să cădem.

Ne uităm mereu în jos, sau în jur, când de fapt răspunsul este sus, undeva. Sunt momente în viaţă când ne ţinem agătaţi de balonul plin ochi cu disperare, şi nu-l spargem din teama de a cădea. În acele momente trebuie să căutăm ajutorul la Dumnezeu şi la oamenii prin care El lucrează.
Sfârşitul lumii nu vine în fiecare zi
Povestea Roxanei începe în primul an de facultate. Când a aflat că este însărcinată, ea a simţit că totul s-a terminat. Nu ştia ce va face, cum se va descurca, ce se va întâmpla mai departe. Într-o lume în care femeia însărcinată necăsătorită este privită ca o paria, ea era singură, sufocată de sentimentul că lumea s-a sfârşit. Se gândea, ca orice tânără fără stabilitate socială şi financiară, că e o situaţie fără scăpare şi că avortul este singura soluţie.
Tatăl copilului a părăsit-o fără să stea pe gânduri, când a aflat că va avea un copil. Ulterior, Roxana a mers la un control medical şi a aflat că este însărcinată în 17 săptămâni. Opţiunea avortului nu mai era legală, însă rămânea o alegere viabilă. „Prima oară când am făcut ecografie şi am aflat că este mare sarcina şi că nu mai este legal avortul, medicul mi-a zis că sunt doctori care totuşi fac în spital. Dar fiind tânără şi la prima sarcină, riscurile la care m-aş fi expus erau uriaşe”, ne-a povestit Roxana. A ales varianta mai puţin uşoară, dar şi mai puţin dureroasă. A spart balonul cu probleme şi a refuzat să aleagă o soluţie aparent la îndemână, dar care ar fi condamnat-o la suferinţă pentru tot restul vieţii.
Părinţii au respins-o şi ei, ruşinaţi fiind de ceea ce făcuse fiica lor. A plecat de acasă, după îndelungi presiuni să facă avort. Minunea din burtica ei începuse să mişte, o simţea că e acolo, vorbea cu ea, trăia cu ea, râdea cu ea şi tot ce făcea pentru ea era. „Când le-am spus părinţilor de sarcină, ei mi-au zis să merg la spital să fac avort şi stăteam atunci şi mă gândeam cum aş mai putea să trăiesc după asta, pentru că ea deja mişca în burtică. Să te duci la spital şi să faci avort şi deodată să te trezeşti că nu mai ai nimic,că nici nu mai mişcă, nici nu ai văzut-o.măcar. Şi le-am zis părinţilor că dacă mă duc forţat la spital, eu nu aş mai putea trăi după aceea, nu aş mai fi om. Aşa simţeam la momentul respectiv, că aş înnebuni dacă aş face avort”. Prietenii au încurajat-o că totul va fi bine şi că vor fi alături de ea. Între timp, şi mama ei s-a înduplecat, dar nu o putea ajuta decât cu vorbe şi încurajări. Era singură şi cel mai dureros lucru pentru ea, după abandonul tatălui, a fost respingerea familiei.
Dacă ar fi aflat mai devreme de sarcină, avortul era ca şi făcut
Roxana ne-a mărturisit că, dacă ar fi aflat mai devreme de sarcină, înainte de a simţi cum creşte o viaţă în pântecele ei, cel mai probabil ar fi ales să facă avort. Trăgând linie la final, nu regretă nici o clipă că a aflat atât de târziu de copil. Atunci când faci o alegere, chiar dacă nu e cea mai uşoară, Dumnezeu te sprijină, dacă ceea ce faci este pe placul Lui. „A trebuit să plec de acasă. Am locuit la nişte prieteni de familie o perioadă de câteva luni, apoi am stat în Iaşi la căminul studenţesc. Am tot sperat că se va îmbuna tata, pentru că el este cel de care depinde totul, el este cu sprijinul financiar. Medicul ginecolog mi-a povestit de asistenţa socială. Şi pentru că nu puteam să mă întorc la cămin cu copilul, am apelat la asistenţa socială. Şi aşa am aflat de Provita”, ne-a povestit Roxana. Departamentul Pro Vita al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei a luat-o pe Roxana sub aripa sa, prin centrul Praesidio, care se dedică ajutorării femeilor însărcinate, oferind o soluţie la avort.
De aici, lucrurile au luat drumul firesc. Roxanei i s-a oferit o locuinţă, într-un apartament special achiziţionat pentru astfel de cazuri. I s-a oferit sprijin moral şi material în măsura în care a fost nevoie. Iar la mai puţin de o lună s-a născut micuţa Ştefania, înconjurată de iubire şi de sprijin. Cosmin Brînză, coordonatorul centrului pentru mame aflate în dificultate, ne-a povestit câte ceva despre modul în care cei de la Praesidio au abordat problema: „Problema la ea nu a fost una financiară. Provine dintr-o familie înstărită, părinţii au investit în ea de mic copil, iar în momentul când a rămas însărcinată, tatăl ei i-a tăiat toate fondurile. Şi atunci s-a aflat în imposibilitatea de a creşte copilul. Îi acordăm ajutor material în condiţiile în care şi noi putem, servicii de asistenţă socială, asistenţă medicală, în sensul că am încercat să intermediem serviciile medicale pe care le-a primit. Noi avem un plan strategic în ceea ce o priveşte, cum avem cu fiecare caz, în funcţie de problemele care sunt”. Cosmin Brînză ne-a explicat şi că, pentru o bună soluţionare a acestor cazuri, este necesară o analiză preliminară şi o prioritizare a problemelor, pentru că de multe ori se întâmplă, în cazurile sociale, să vină oamenii şi să ceară, de exemplu, bani, însă banul nu este o problemă reală. De aceea, este necesară o implicare raţională înainte de cea emoţională.
Biserica este o realitate mântuitoare
Oamenii care te înconjoară şi societatea au puterea de a te îngropa în pietre sau de a te purta pe braţe, atunci când faptele tale sunt condamnabile. În cazurile femeilor însărcinate, atunci când vorbim de copii în afara căsătoriei, de familiile cu mulţi copii, de copiii care au probleme de dezvoltare sau orice altă situaţie care nu se încadrează în obişnuit, oamenii nu sunt prea empatici. Apar întrebări: de ce nu a făcut avort dacă ştia că va avea un copil cu handicap? Sau de ce nu a folosit metode contraceptive dacă mai avea cinci copii acasă sau dacă avea o relaţie în afara căsătoriei? Sunt situaţii pe care noi le condamnăm, dar care îşi găsesc rezolvarea în sânul Bisericii. Centrul Pro Vita este unul dintre intermediarii dintre oameni şi biserică. Pentru că de multe ori mamele cu probleme fug de responsabilitatea morală, un astfel de intermediar are rolul de a le apropia de calea cea dreaptă fără a le constrânge şi fără a avea o abordare fanatică.
Voluntarii de la centrul Praesidio au un adevărat plan în ceea ce priveşte ajutorul pe care i-l vor acorda în continuare Roxanei. „În primul rând, este important să intre în postura de mamă, să ştie cine este şi ce vrea, în urma noului ei statut. Următorul pas este să încercăm să o reconectăm cu familia, pentru că nici noi nu o putem găzdui permanent, şederea ei în apartamentul Praesidio fiind temporară. Vom lucra cu ea pe partea de orientare profesională, pentru că noi vom încerca, prin intermediul unor consilieri specializaţi, să o ajutăm să-şi găsească o oarecare direcţie de dezvoltare profesională şi personală. I-am pus la dispoziţie nişte materiale duhovniceşti, prin care încercăm sa-i creăm o aură frumoasă în jurul căsătoriei, urmând ca mai apoi să intrăm în problemă mai în profunzime, prin discuţii cu un psiholog sau cu un preot, vizavi de aceste aspecte ale familiei. Nu trebuie să fie o mamă singură”, ne-a explicat Raluca, unul dintre voluntarii implicaţi. Nici aspectul religios nu va fi lasat la o parte, pentru că, pentru o bună dezvoltare a copilului şi a ei ca mamă, relaţia cu Biserica este cât se poate de necesară.
Roxana a trecut prin această experienţă de la stadiul de tânăr, căruia i se înţeleg anumite greşeli din virtutea tinereţii, la o etapă a maturităţii, care presupune şi implicarea Bisericii ca realitate mântuitoare. Învăţătura ei începe cu un balon al disperării şi se termină cu un copil în braţe. Dar povestea nu se termină aici. Şi nu se va termina niciodată, ci va continua atâta timp cât vor trăi copiii ei, nepoţii şi strănepoţii...


O poveste adevarata semnata de :

Daniela Balinisteanu