(poate s-a mai postat)
Marios s-a născut de Întâmpinarea Domnului (2 februarie) 1987. La vârsta de 5 ani începu să prezinte dificultăți la mers, instabilitate, obosea repede, întâmpina greutate în a urca scările sau a se scula de jos. La 7 ani i s-a pus diagnosticul: distrofie musculară de tip Duchenne.
Distrofia musculară este o boală rară ereditară ce apare la băieți și se agravează în timp, treptat, până când bolnavii în cele din urmă rămân imobilizați complet și din cauza atrofierii mușchilor aparatului respirator, se ajunge la insuficiență respiratorie.
Marios a trecut prin toate aceste stadii, dar era un copil talentat. Elev strălucit până la liceu, unde a apucat să intre (a murit la 17 ani). De la 8 ani era în căruciorul cu rotile pentru invalizi.
Cu acest cărucior participa la parade de defilare ca stegar, purtând drapelul cu fală în fruntea defilării. Avea un surâs ve*sel, înțelepciune după Dumnezeu, simțul recunoștinței și era cu un «mulțumesc» pe buze către oricine: către mama lui care-l îngrijea, către colegii lui de școală, profesori și către duhovnicul lui, părintele Ghevasie. Obișnuia să spună: „Sunt foarte bine. Nu-mi lipsește nimic. Simt că iubesc pe toată lumea. Ca Dumnezeu să nu mă facă bine, ceva știe, poate că așa e mai bine. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat minte și pot comunica cu oamenii; că pot citi; că pot înțelege toate. De n-aș fi avut minte, ce aș fi făcut cu mâinile? Cel paralizat, care are minte și face răbdare, este cel mai isteț om din lume… Mamă, Dumnezeu ne iubește. Este spre binele sufletelor noastre și, dacă nu ne dă sănătate, totuși ne dezleagă celelalte probleme”.
Datorită faptului că evoluția bolii a afectat mușchii cardiaci, Marios începu să dea semne de puls accelerat. Cu un puls de 128 era nevoit să meargă în fiecare zi la școală. Aflându-se această suferință spunea: „Alți copii, suferinzi ca și mine, sunt nevoiți să întrerupă școala, căci nu mai pot continua din pricina bolii. Iar eu câte daruri am!”.
Colegii săi de școală, profesorii își amintesc mereu de chipul său ce strălucea de bucurie. Avea dreaptă socoteală și dragoste și spunea adesea mamei sale: „Iartă-mă, mamă, că te obosesc relele mele. Suntem doi oameni și avem doar două picioare. Ale tale și acestea operate. La prânz eu îmi fac lecțiile, iar tu să mergi să te odihnești. Și așa cum tu ai grijă de mine seara, astfel și eu am grijă de tine la amiază”. În fiecare Duminică se împărtășea cu dor și nerăbdare.
Când, în 1995, Marios, se înfățișa Comisiei de Medicină în vederea obținerii de ajutor social pentru cei cu probleme de locomoție și afecțiuni musculare, și Casa de Asigurări nu i-a acordat nici un ajutor, mama sa s-a mâhnit, dar el i-a zis: „Mamă, nu merită să te mâhnești pentru viața aceasta. Noi pentru cealaltă viață trebuie să ne întristăm. Nu vreau să fii tristă și să plângi. Așa cum Dumnezeu hrănește păsările, astfel ne va hrăni și pe noi și ne va purta de grijă. Da, într-adevăr.”
„Nu pot pricepe cum de nu merg oamenii la biserică”
Marios, înțelepțit de Dumnezeu, spunea:
2 Eu nu sunt nimic. De altfel, oamenii nu trebuie să se bucure mult dar nici să se întristeze mult. Să avem bună-cuviință…
2 Cu Dumnezeu ne punem noi? Dacă El vrea să plouă, să plouă. Că doar nu suntem zahăr?
2 Mămico, ne iubește Dumnezeu! Se îngrijește de noi. Ne dă, desigur, greutăți, dar ne și ajută, ne dă și putere să le trecem. Nu vezi cât de multse îngrijește de noi? Se îngrijește și de păsărele și nu se va îngriji de noi? Uite! Mulți oameni, necunoscuți nouă înainte, acum ne înconjoară cu dragoste.
2 Soarele dragostei dacă ar lumina lumea, ea ar fi foarte frumoasă și mai bună, pentru că soarele dragostei este Însuși Hristos. (Această propoziție a fost scrisă de Marios într-o teză când era elev în clasa a IV-a).
2 Ce păcat! Rudele nu trebuie să caute răzbunarea. Dimpotrivă, să se roage pentru odihna sufletului rudeniei lor, dar și pentru sufletul ucigașului. Dumnezeu este singurul în drept să judece.
2 Nu pot pricepe cum de nu merg oamenii la biserică…
***
Pe 5 august 2003, Marios a făcut edem la plămâni. A fost internat la terapie intensivă, unde felul său de a fi, în ciuda stării critice în care se afla inima sa, cu 145 de pulsări, a impresionat profund pe tot personalul medical al spitalului. Trei luni mai târziu făcu primul atac de cord. Pe 25 Noiembrie 2003 a adormit întru Domnul.
În ziua înmormântării, deși fusese aranjat ca sicriul să fie transportat cu mașina specială, aceasta s-a oprit brusc! Nu era cu putință să mai pronească, cu toate că nu prezenta vreo defecțiune. Lucru inexplicabil! Ce se întâmplase? Colegii lui de școală au vrut să transporte sicriul ei înșiși, pe umerii lor și rugăciunea le-a fost ascultată. Întâmplarea cu oprirea mașinii au socotit-o un semn, și astfel a avut loc impresionanta procesiune funerară, cu sicriul, purtat pe umerii colegilor lui de școală. La cimitir, în timpul slujbei de înmormântare, s-a cântat «Hristos a Înviat!».
Absolvenții de liceu din acel an, au scris pe diploma de absolvire, cu litere mari, numele Marios, cu următoarea inscripție comemorativă: „Mare cinste și bucurie că te-am cunoscut aici, pe acest pământ Mario. Mai mare cinste și fericire să ne întâlnim în cealaltă viață, cea veșnică”. n
Traducere din cartea „Se fac și astăzi minuni?”, de Monah Gherontie Nica