[Bastet]

În prealabil postat de Traditie1

Supranaturalul nu e ce tine de netangibil. E ce spune dictionarul.

Mă bagi în încurcături. Hai să vedem cum înțelegem acest termen:

SUPRANATURÁL, -Ă, supranaturali, -e, adj. Care pare mai presus de forțele și legile naturii sau în contradicție cu acestea;

În creierașul meu obosit, asta înseamnă „ce nu se poate încă explica științific (dar se poate observa)”.

care pare în afara naturii, a lumii percepute prin simțuri;

Înafara lumii percepute prin simțuri sînt multe – ce s-a observat științific pînă acum.

„Ce pare înafara naturii” – dacă „pare” înseamnă că „pare cuiva” adică este ceva observabil. Doar pentru că pare greu de explicat nu înseamnă că într-o zi nu se va explica.

care este atribuit unor forțe miraculoase; miraculos, fantastic.

Ca să atribui, zic eu, trebuie să fie un fenomen observabil. Dacă nu e observabil, depășim izbirea obiectiv-subiectiv și ajungem în specuativ, în imaginar.

Accept speculația și imaginarul (le iubesc chiar) în artă și în filozofie.

Ca să fac un mic rezumat: ca să pot califica ceva, orice, drept natural, greu de explicat, aparent inexplicabil, fabulos etc. trebuie să știu că se poate într-un fel tangibil observa efectul (să zicem aurora boreală sau forța concentrării în meditația asiatică).

A aplica aceste calificative unui lucru, fenomen, unei idei etc. care nu se poate în nici un fel observa înseamnă un pur exercițiu speculativ.

Am atitudinea unui fel de „Toma Necredinciosul” dacă vrei.

Stiinta e o isterie în masa, încearca sa întelegi ca e doar o convingere, un fenomen psihologic ce ia niste practici ca mijloace de cunoastere dar în realitate are metode incomplete sau gresite.

Păi-păi-păi... stai puțin. De ce califici știința drept un fenomen psihologic? Giordano Bruno nu a ars pe rug pentru un fenomen psihologic, ci pentru că metoda lui științifică a fost considerată o erezie. Nu are nimic de-a face cu psihologia.

Scopul științei este de a putea înțelege și explica într-un mod cît mai clar ce există. Ca să facă investigațiile respective, trebuie să fie convinsă că ceva există.

Poate ca în viitor stiinta îsi va pune problema existentei lui Dumnezeu si va experimenta prin rugaciune.

Dacă se va putea dovedi că există, obiectiv, un „plan superior” cu care se va putea comunica prin rugăciune...

Religie = combinatie de credinta/convingeri si practici cultuale. Exista religii fara dumnezeu, budismul, taoismul.

Exact. În mod normal, „religio” la romani desemna legătura cu un spirit. Deci cu ceva hai să zicem personificat. Din cauza asta, semantic nu îmi vine să cataloghez taoismul drept religie. În fine, acesta e un detaliu.

Ce mă îngrijorează e atunci cînd o religie devine religie în adevăratul sens al cuvîntului, adică atunci cînd apare o divinitate. (Te rog să încerci să-ți închipui în cele ce urmează că sînt o mașină ale cărei rotițe și circuite reci nu pot face decît o sumară analiză descriptivă, fără sentimente, prejudecăți și părtiniri.)

Divinitatea, pentru a își merita numele, trebuie să fie cu mult superioară omului. Trebuie să aibă anumite puteri. Simpla ei recunoaștere ca divinitate implică o formă sau alta de cult. Cultul este un consens uman cu privire la felul în care trebuie întreținute relațiile cu acea putere.

Cultul este un consens, într-adevăr. Orice element dizident l-ar perturba. Deci trebuie asigurată cumva unitatea. Sînt două mari direcții aici: puritatea simțămîntului sau dragostea cu forța. Cum perfecțiunea nu este în natura umană, „puritatea simțămîntului” cade de timpuriu. Oamenii trebuie făcuți să se conformeze divinității.

Divinitatea, puternică fiind, instituie niște reguli bătute în piatră. Tot muritorul e dator să le respecte. În felul următor: dacă nu le respectă, atunci fie imediat, fie sau mai tîrziu (în viață sau după moarte) nu va mai putea avea pretenția de a fi respectat buna relație cu divinitatea.

Pînă aici e bine și religia respectivă nu este cu nimic mai nocivă decît o convingere artistică. Ce este periculos e faptul că acel set de norme nu se limitează la interiorul grupului ci tinde să înglobeze (pașnic sau nu) și restul oamenilor. Dacă nu este o religie violentă care să îi înglobeze cu forța, recurge la sfera de influență.

Iar această influență, aceste interferențe sînt cele care duc în anumite contexte la împiedicarea liberei cugetări, a exprimării libere, a desfășurării activității statale, a desfășurării științei, precum și la privarea de libertate, neacceptarea și nerespectarea drepturilor fundamentale ale omului, prejudicii, persecuții, atacuri, crime, terorism, războaie, genocid.

(Acum a terminat mașina de calculat și vorbește din nou omul.)

Ateismul nu vine cu reguli și nu fabrică reguli cărora oamenii trebuie să li se supună. De ce? Pentru că, nepropunînd vreun beneficiu în vreun sens divin, nu cere nimic. Deci ateismul nu scornește o idee în numele căreia să omori și să mori.