In privinta fostei URSS, situatia economica si sociala de dupa moartea lui Stalin (si sfarsitul regimului criminal Stalinist), a fost urmatoarea:
-Sub conducerea lui Nikita Hrusciov (1953-1964)
Începând cu anii 1940, Hrușciov susținuse cultivarea porumbului în Uniunea Sovietică, ceea ce îi adusese porecla de kukuruznik („porumbistul”). În Ucraina el a înființat un institut al porumbului și a ordonat cultivarea a mii de hectare de porumb în „Pământurile Nedesțelenite”. În februarie 1955, Hrușciov a ținut un discurs prin care a susținut crearea în URSS a unei centuri a porumbului similară cu cea din Iowa, și o delegație sovietică a vizitat statul american în acea vară. Deși intenția lor era de a vizita doar ferme mici, șeful delegației a fost abordat de fermierul și negustorul de porumb Roswell Garst, care l-a convins să vină în vizită cu delegația la marea fermă a lui Garst.[154] Iowanul a vizitat la rândul său în septembrie Uniunea Sovietică, unde s-a împrietenit cu Hrușciov, iar Garst a vândut Uniunii Sovietice 4.500 t de porumb de sămânță. Garst i-a sfătuit pe sovietici să cultive porumbul în zona sudică a țării și să se asigure că au stocuri suficiente de îngrășământ, insecticide și erbicide.
Sovieticii nu i-au urmat indicațiile, întrucât Hrușciov dorea să cultive porumb chiar și în Siberia, și fără chimicalele necesare. Deși însuși Hrușciov avertiza împotriva celor „care ar vrea să cultivăm toată planeta cu porumb”, el era foarte pasionat de porumb, într-atât încât atunci când a vizitat un colhoz din Letonia, a afirmat franc că se aștepta ca cei din audiență să se întrebe probabil, „va spune Hrușciov ceva despre porumb sau nu?”] A spus, și i-a mustrat pe colhoznici că nu au cultivat mai mult porumb. Experimentul cu porumbul nu a avut mare succes, și ulterior își amintea că unii colhoznici cultivaseră prea mult porumb doar pentru a-i face pe plac, fără a pregăti corespunzător solul, și „ca urmare, porumbul cultivat ca nutreț a fost discreditat — și la fel și eu”.
Hrușciov a încercat să abolească Stațiile Mașini-Tractoare care nu doar că dețineau mare parte din mașinile agricole mari, cum ar fi tractoare sau combine, ci și efectuau servicii cum ar fi aratul. El a transferat echipamentele și funcțiile acestora direct colhozurilor și sovhozurilor.
După un test reușit implicând stațiile care deserveau fiecare doar câte un singur mare colhoz, Hrușciov a cerut o tranziție treptată — după care s-a răzgândit și a accelerat ritmul. În trei luni, peste jumătate din Stațiile Mașini-Tractoare fuseseră închise, iar colhozurile erau obligate să-și cumpere echipamentul, fără să primească reducere în schimbul casării mașinilor vechi sau defecte.
Angajații Stațiilor, nefiind dornici să se lege de colhozuri și să-și piardă statutul de angajați ai statului și dreptul de a-și schimba locul de muncă, s-au refugiat în orașe, ducând la o penurie de personal calificat să opereze mașinile. Costurile mașinilor, plus costul construcției de spații pentru garaj și de rezervoare de combustibili, a dus la sărăcirea multor colhozuri. Facilitățile pentru reprarații erau inadecvate. Fără Stațiile Mașini-Tractoare, piața sovietică a echipamentelor agricole s-a prăbușit, iar colhozurile nu mai aveau nici bani, nici achizitori calificați pentru echipamente noi.
Unul din consilierii lui Hrușciov a fost Trofim Lîsenko, care promisese mari creșteri ale producției cu investiții minime. Asemenea scheme erau atractive pentru Hrușciov, care a ordonat implementarea lor. Lîsenko a reușit să-și păstreze influența asupra lui Hrușciov în ciuda eșecurilor repetate; cum eșua un plan de-al lui, susținea altul. Influența lui Lîsenko a întârziat mult dezvoltarea geneticii în Uniunea Sovietică. În 1959, Hrușciov a anunțat planul de a depăși Statele Unite la producția de lapte, carne și unt. Oficialii locali, încurajați de Hrușciov, s-au angajat la planuri mari de producție. Aceste planuri s-au îndeplinit doar pe hârtie, obligând colhozurile să-și sacrifice vitele de prăsilă și să cumpere carne de la magazinele de stat pe care apoi s-o revândă guvernului, crescând artificial producția.
În iunie 1962, prețurile la alimente au fost crescute, în special la carne și unt (cu 25–30%), ceea ce a produs nemulțumiri. În orașul of Novocerkassk (regiunea Rostov) din sudul Rusiei nemulțumirile au escaladat, producând o grevă și o revoltă împotriva autorităților. Revolta a fost înăbușită de armată. Conform relatărilor oficiale sovietice, 22 de persoane au murit și 87 au fost rănite. 116 demonstranți au fost condamnați pentru implicarea în revoltă și șapte dintre ei au fost executați. Informațiile despre revoltă au fost complet suprimate în URSS, dar s-au răspândit prin Samizdat și au deteriorat reputația lui Hrușciov în Occident.
În 1963, Uniunea Sovietică a fost lovită de secetă; recolta a scăzut la 97.500.000 t de cereale de la maximul înregistrat în 1958 de 122.200.000 t. Au apărut cozi la pâine, fapt ce i-a fost ascuns lui Hrușciov la început. Nedorind să cumpere alimente din Occident,[166] dar pus în fața alternativei de a răspândi foametea, Hrușciov a epuizat valuta forte a țării, cheltuind o parte din rezervele de aur ale țării achiziționând cereale și alimente.
În 1950, Hrușciov a început un program de construcții de locuințe în Moscova pe scară largă. Mare parte din locuințe erau organizate sub forma unor blocuri de cinci sau șase etaje, care au devenit omniprezente în toată Uniunea Sovietică și multe sunt încă locuite și astăzi. Hrușciov a promovat folosirea plăcilor prefabricate de beton, accelerând mult construcția. Aceste structuri au triplat ritmul de construcție al clădirilor de locuințe din Moscova față de perioada 1946–1950, nu aveau ascensoare și nici balcoane, și au fost poreclite de oamenii din popor Hrușcebî(ru), joc de cuvinte pe baza cuvântului rusesc pentru „ghetou”, trușcebî. Aproape 60.000.000 de persoane din fostele republici sovietice încă mai locuiesc în aceste blocuri.
Tentativele lui Hrușciov de reformă în industrie și în organizarea administrativă au creat probleme și mai mari. Într-o mișcare motivată politic de slăbire a puterii birocratice centrale, Hrușciov a renunțat în 1957 la ministerele industriale din Moscova și le-a înlocuit cu soviete (consilii) economice regionale (sovnarhoz). În era Hrușciov, s-a început edificarea de complexe de apartamente construite rapid, din elemente prefabricate.
Deși el a intenționat ca aceste consilii economice să răspundă mai mult nevoilor locale, descentralizarea industriei a dus la disfuncționalități și la ineficiență. Legată de această descentralizare, a fost decizia luată în 1962 de Hrușciov de a rearanja organizațiile de partid pe sectoare mai degrabă economice decât administrative. Această bifurcare a aparatului de partid în sectoarele agricol și industrial la nivelul provinciilor (oblast) și mai jos, a contribuit la dezorganizarea muncii oficialilor de partid de la toate nivelurile. Simptomatic pentru dificultățile economice a fost abandonarea în 1963 a planului septenal (1959 – 1965) cu doi ani înainte de termen.
Începând cu 1964, prestigiul lui Hrușciov a avut de suferit în multe sectoare. Creșterea industrială a scăzut, iar agricultura nu arăta vreun semn de progres. În domeniul politicii internaționale, ruptura chino-sovietică, criza Berlinului, și criza rachetelor din Cuba au dăunat statutului internațional al Uniunii Sovietice, iar eforturile lui Hrușciov de a îmbunătăți relațiile cu Occidentul au întâmpinat opoziția conducerii militare. Reorganizarea partidului din 1962 a adus dezordine în ierarhia sovietică de comandă.
Începând cu luna martie 1964, șeful Sovietului Suprem, Leonid Brejnev, a început să discute cu colegii săi înlăturarea de la putere a lui Hrușciov. Deși Brejnev s-a gândit la început să-l aresteze pe Hrușciov la întoarcerea dintr-o vizită în Scandinavia efectuată în iunie, el s-a hotărât să petreacă un timp convingând membrii Comitetului Central să susțină înlăturarea de la putere a lui Hrușciov, amintindu-și cât de crucială a fost susținerea CC-ului atunci când Hrușciov a învins complotul Grupării Anti-Partid. Brejnev a beneficiat de mult timp pentru a-și pune în mișcare conspirația; Hrușciov a lipsit din Moscova în total cinci luni între ianuarie și septembrie 1964.
Conspiratorii, în frunte cu Brejnev, prim-vice-prim-ministrul Alexandr Șelepin, și președintele KGB Vladimir Semiceastnîi, au acționat în octombrie 1964, în timp ce Hrușciov se afla în vacanță la Pitsunda, în Abhazia. La 12 octombrie, Brejnev l-a sunat pe Hrușciov să-l anunțe că a doua zi va avea loc o ședință specială a Prezidiului, chipurile pe tema agriculturii.
Deși Hrușciov a bănuit care este motivul real al întâlnirii, el s-a dus la Moscova, unde a fost atacat de Brejnev și de alți membri ai Prezidiului pentru eșecurile politicilor lui și pentru ceea ce colegii săi considerau a fi comportament instabil. Hrușciov nu a opus multă rezistență și în aceeași seară l-a contactat pe prietenul și colegul său din prezidiu Anastas Mikoian, și i-a spus:
Sunt bătrân și obosit. Să se descurce ei. Eu am făcut principalul. Putea cineva să viseze să-i spună lui Stalin că nu mai este potrivit funcției și să-i sugereze să se retragă? N-ar mai fi rămas nici măcar o pată umedă acolo unde stăteai dacă ziceai așa ceva. Acum totul este altfel. Frica s-a dus, și putem vorbi ca egali. Asta e contribuția mea. N-o să mă lupt cu ei.
La 14 octombrie 1964, Prezidiul și Comitetul Central au votat ambele pentru a accepta demisia „voluntară” a lui Hrușciov pe motive de „vârstă înaintată și sănătate precară”. Brejnev a fost ales prim secretar (ulterior secretar general), iar Alexei Kosîghin i-a urmat lui Hrușciov în funcția de premier.
|