[sofiaiuga]

Semnalul de alarmă

Deci, a sosit ceasul ca nu numai să ne trezim din letargia nesimţirii, spre a ne lumina Hristos (Efes. 5, 14), dar, ajutaţi de El, Domnul Puterilor, pe râmătorii aceia sălbatici şi fii ai diavolului (de nu vor înceta din povârnişul cel pierzător de suflete) să-i izgonim afară din bisericile cele zidite cu sudorile părinţilor şi strămoşilor noştri, trimiţându-i la întunericul cel apusenesc, pe care de bună voie şi l-au ales, spre a sărbători acolo împreună cu păgânii papistaşi, şi apoi cu îndrăzneală şi fără de frică să mărturisim de faţă că Una este Biserica Domnului, Sfântă, Cinstită şi fără prihană, ca o Mireasă împodobită cu toate învăţăturile, aşezămintele şi părinteştile ei predanii (între care se numără şi calendarul bisericesc de stil vechi). Şi dacă ni s-ar întâmpla să şi suferim împotrivire, să ieşim la luptă cu pieptul deschis, mai ales că armele noastre sunt poruncile Domnului nostru Iisus Hristos Carele după încredinţarea Sa cea nemincinoasă, petrece cu noi până la sfârşitul veacului, şi, ca atare, în mâinile Lui stau sorţii izbânzii noastre atunci când ne luptam pentru Biserică şi Adevărurile sale, adevăruri propovăduite de către dumnezeieştii noştri Părinţi la sfintele Soboare Ecumenice şi cele locale, şi pe care Sfinte Aşezământuri noii calendarişti şi reformişti arhierei de astăzi le prihănesc, ca şi cum ar fi greşite şi nu se potrivesc cu socotelile păgânilor şi ateiştilor astronomi de acum. Cu care chip, prin această prihănire, noii calendarişti, de-a dreptul hulesc pe Sfântul Duh Dumnezeu, Cel ce i-a insuflat pe sfinţi la sfintele Soboare, şi împotriva căror hulitori împreună cu alte anateme şi blestemuri sinodiceşti, cu care s-au încătuşat ticăloşii, le stă asupră-le şi:

Anatema

Adunării celor patru Patriarhi cu întreg Soborul lor de sfinţiţi arhierei, în Constantinopol, la anul mântuirii 1848, care sună aşa:
„Respingem toate noile reforme, ca cele ce sunt şoptiri ale diavolului, fiindcă cel ce primeşte aceste reforme în Biserică înfruntă, ca şi cum ar fi cu lipsă, propovăduirea dreptei credinţe. Care, însă, desăvârşită fiind şi pecetluită, nu primeşte nici scădere, nici adăugire, nici vreo schimbare oarecare. Şi cel ce va îndrăzni sau să lucreze, sau să sfătuiască, sau să şi cugete unele ca acestea, de îndată singur s-a lepădat de credinţa cea întru Hristos şi de îndată însuşi de bună voie s-a cufundat întru veşnica anatemă, pentru hulirea cea împotriva Sfântului Duh, de parcă Sfântul Duh nu cu îndestulare ar fi grăit în Sfintele Scripturi şi la Ecumenicele Soboare. Deci toţi acei ce primesc reforme sau schimbări, ori eresuri, sau dezbinări, de îndată şi de bună voie s-au îmbrăcat cu blestemul ca cu o haină (Ps. 108, 17) şi, ori papi de-ar fi ei, ori patriarhi, ori mireni, ori măcar îngeri din cer, anatema fie!”
Nelegiuita înarmare a unor creştini împotriva Sfântului Duh
Şi dacă după toate acestea, şi după câte încă s-au mai publicat până acum în privinţa acestei nenorocite şi vătămătoare de suflet noi chestiuni calendaristice, prin care publicaţii s-a adeverit că introducerea papistăşescului şi ateisticului calendar gregorian în Sfânta Biserică Ortodoxă nu numai că este anticanonică şi antiortodoxă, ca ceea ce surpă principala dogmă a unităţii Bisericii, dar au vârât vrajba şi dihonia între cei de un neam credincioşi fii al ei. Iar dacă noii reformişti nu vor căuta să readucă pacea în sânul Bisericii celei înviforate de ei, atunci ascultaţi, o! voi, râvnitorilor şi adevăraţilor ortodocşi ce vă porunceşte Sfântul Ioan Gură de Aur – Dascălul a toată lumea şi Mărturisitorul Adevărului, zicându-vă:
„… Dacă vei vedea pe cineva în public, sau orişiunde hulind pre Dumnezeu şi pre cele Dumnezeieşti, apropie-te de el şi-l ceartă, şi dacă e nevoie, pălmuieşte-l, numai nu-l lăsa neînţelepţit; loveşte-l în faţa lui să se sfinţească mâna ta; şi dacă cineva te-ar chema şi te-ar duce la judecată, când judecătorul va cere să dai răspuns de fapta ta, grăieşte-i lui cu îndrăzneală cum că pre Împăratul îngerilor a hulit. Deoarece dacă cei care hulesc pre împăratul cel pământesc trebuie să fie pedepsiţi, cu mult mai vârtos cei ce ocărăsc pre Cel Ceresc. De aceea tuturor trebuie să vă pese de această fărădelege, căci de faţă fiind încălcarea (hula) este slobod fiecăruia care voieşte să o pedepsească. Şi dacă va fi să mori pentru aceasta, nu sta pe gânduri ca să înţelepţeşti pre fratele tău: mucenicie este pentru tine aceasta, fiindcă pentru această faptă şi Sfântul Ioan Botezătorul mucenic s-a făcut, deşi nu i s-a poruncit adică să aducă jertfă, nici să se închine idolilor, ci pentru apărarea sfintelor Legi, care se ocărau, i s-a tăiat sfântul lui Cap. Şi tu în sfârşit luptă-te până la moarte pentru cinstea adevărului şi Domnul va lupta apărându-te.
Şi să nu-mi rosteşti mie pe lâncedul acela cuvânt: ce-mi pasă? nici o legătură nu am cu acel hulitor! Nedreaptă este această grăire diavolească şi afară de fire, căci numai cu diavolul n-avem nimic de obşte, cu oamenii însă, unii cu alţii, multe avem de obşte şi de aceea se cuvine să arătăm de obşte purtare de grijă pentru a lor mântuire…” (Din Cuv. 1 Cap 12, “Împotriva hulitorilor”).
Cele de mai sus credem că nu mai au nevoie de tâlcuire pentru cei ce vor să-şi aibă conştiinţa împăcată. Fiecare din ei pot din citirea acestora a înţelege care e datoria lor spre îndreptarea şi pedepsirea hulitorilor de Dumnezeu – noii calendarişti şi reformişti!

Nu se cuvine a ne supune răzvrătiţilor noi reformişti

Cu toate aceste date doveditoare despre bisericeasca crimă a noilor reformişti, s-au aflat totuşi oarecare întunecaţi filozofaşi, pe a căror ştiinţă Dumnezeu a înnebunit-o şi care de bunăvoie închizând ochii după adevăr, strigă sumeţi: “Supuneţi-vă mai marilor voştri, căci aşa vă porunceşte Apostolul”. Însă dumnezeiescul Gură de Aur a apucat mai înainte şi tâlcuind pre graiul acesta al Apostolului, a zis: „dacă preotul sau arhiereul are vreo dogmă răzvrătită, măcar înger de-ar fi, nu vă supuneţi lor” (Epistola a 2-a către Tim). Şi nu numai că trebuie să se lupte cineva împotriva răzvrătiţilor arhierei, pentru apărarea Credinţei şi a Sfintei Predanii, dar chiar şi împotriva imoralităţii lor, orişicine ar fi ei, după cum a săvârşit-o Cuviosul acela monah Iosif Vriennie şi mulţi alţii, pe care Istoria bisericească cu multă slavă i-a înscris în paginile ei, pentru înfocata lor râvnă de a curaţi Casa Domnului de spurcăciune. Şi dimpotrivă, pentru cei nepăsători şi care se joacă cu mântuirea lor, Sfântul Isaac Sirul, în Cuv. 45, a aşternut acea înfricoşată hotărâre, zicând: „Nu se cuvine nouă să ne prefacem, nici faţă de noi înşine, nici faţă de alţii, nici de frică a părăsi blagorodnica şi cinstita luptă de care atârnă viaţa sufletului şi să invocăm ba una, ba alta, înălţând lenea la treapta de dogmă, adică: a ne ruga ca să nu intrăm în ispită, că pentru unii ca aceştia s-a zis cum că, deşi îndeplinesc porunca, în poruncă întru ascuns păcătuiesc. Deci, de s-ar întâmpla omului şi ar veni asupra lui ispită (ca acum chestia calendarului) şi silit ar fi ca să calce vreuna din poruncile Bisericii, adică: sau să părăsească întreaga înţelepciune, sau vieţuirea cea monahicească, sau a se lepăda de credinţă, sau a nu se lupta pentru Hristos, sau a strica vreuna din porunci, acesta de se va teme şi nu va sta împotriva ispitei să ştie că va cădea din adevărul credinţei lui Hristos.” O! nenorocire, ticăloşii! şi aceasta o vor pătimi toţi aceia lâncezi şi nepăsători, “slobozindu-i pre dânşii Dumnezeu dupre dorinţele inimilor lor şi merge-vor întru meşteşugurile lor” (Ps. 80, 12) fiindcă au avut ochi de văzut şi n-au voit să vadă, şi urechi de auzit şi n-au voit să audă, de aceea făţărnicia lor i-a povăţuit la această îndărătnicie.
Ştim că acest exemplu de părăsire nu va cuprinde pe întreaga mulţime a ortodocşilor, pentru că Biserica Ortodoxă are făgăduinţe de statornicie şi fiinţă din partea Întemeietorului Ei, Hristos, Carele o va păstra până la sfârşitul veacului; dar, o! câţi din fiii ei nesupuşi voii lui Dumnezeu sunt iarăşi lăsaţi în dorinţele şi ideile lor cele rătăcite! Aceasta trebuie să înfricoşeze chiar şi pe cei drepţi, toţi trebuie să ne temem, ca nu cumva rămânând în inimă vreo rădăcină de amărăciune, să pierdem harul şi să atragem din partea lui Dumnezeu veşnica pedeapsă.