da urzicuta ce ma sperie pe mine e REFUZUL lui de a-mi accepta ajutorul. 5 ani de zbucium si chin sa ii fac bine si el fugea si se se indeparta din ce in ce. in ultima faza nici nu ne mai suporta langa el. pana am cedat nervos si am plecat cu copilul de mana. nu mai stiam ce sa ii fac. si atunci cand l-am parasit a facut gestul asta de neinchipuit. uneori aveam impresia ca de asta zbiera si urla la noi sa ma sperii sa plec unde vad cu okii si sa isi poata duce la bun sfarsit intentia.
nu voia nici doctor, nici Dumnezeu, nici pe mine si pe copil aproape....nu mai stiam ce sa mai fac, tin minte ca odata am tipat de neputinta printre lacrimi zicandu-i ce mai pot face OMULE sa te vad fericit? ce ai? ce vrei?
el in prima faza a fost socat de reactia mea si in final a zis "nimic"
oare chiar asa era nu mai puteam face nimic? ma lupt cu durerea, cu vinovatia care e inevitabila, zic eu, in astfel de cazuri si cu povara vietii de zi cu zi.
doar Dumnezeu si glasul copilului ma mai tin in picioare.
|