Slujba de înmormântare a fost oficiată în curtea mănăstirii de arhim. Timotei Aioanei, exarh cultural al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor, şi de arhim. Dosoftei, mare ecleziarh la Catedrala mitropolitană din Iaşi, împreună cu un sobor de 22 de preoţi şi diaconi. Părintele Timotei a citit cuvântul din partea Înalt Prea Sfinţitului Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, prin care a trecut în revistă cele mai semnificative momente din biografia marelui duhovnic: „Asemeni lucrurilor de preţ pe care timpul şi viaţa nu ni le pot face uitate, nici vorba plină de duh, trăirea şi exemplul de viaţă al părintelui nu se pot înstrăina de la noi. Cei care l-au cunoscut, cărora le-a fost duhovnic şi sfătuitor, vor înţelege astăzi că nu au pierdut un sprijin, ci au câştigat un rugător. Vor înţelege că nu le va lipsi omul, pentru că au dobândit modelul de urmat. Suntem datori ca astăzi, în faţa catafalcului durerii şi al tristeţii omeneşti, să aducem mulţumire lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să-i fim în preajmă părintelui, să-i putem asculta sfaturile şi să-i urmăm îndemnurile. Părintele Protosinghel Teofan Merlă s-a născut la 8 septembrie 1921, în comuna Dăneşti, satul Tătărani, judeţul Vaslui. După o copilărie petrecută în ascultare de părinţi şi de şcoală, va pleca pe front în cel de-al doilea război mondial, unde se va evidenţia ca apărător al pământului străbun al ţării. După terminarea războiului, tânărul Toader (n.r. - numele de botez) se hotărăşte să intre în mănăstire, convins fiind că-i datorează acest lucru lui Dumnezeu, salvarea vieţii sale în grelele clipe petrecute. Astfel, în vara anului 1947, se va îndrepta spre Mănăstirea Cetăţuia. În scurt timp, datorită dăruirii şi râvnei de care dădea dovadă, a fost propus pentru hirotonia în ieromonah. Considerându-se tânăr şi fără experienţă, monahul Teofan nu a vrut să primească preoţia. Stareţul său l-a încurajat însă spunându-i: „Mergi cu încredere că acolo unde nu ştii sfinţia ta ce să spui îţi va şopti Dumnezeu răspunsul potrivit“. Astfel a acceptat preoţia. S-a aşezat cu smerenie în uşa altarului, ascultând şi sfătuind, mustrând şi binecuvântând. Cu timpul, părintele Teofan şi-a câştigat renumele de duhovnic bun printre credincioşii din Iaşi şi din alte locuri. Mulţimea de cazuri la care părintele a dat răspunsul potrivit a confirmat cuvintele spuse de stareţ la începutul preoţiei sale“.
Ca urmare a Decretului comunist nr. 410, în 1959 părintele Teofan a fost scos din mănăstire, dar a revenit în anul 1968 tot la Cetăţuia. „Va urma o perioadă de dăruire şi slujire neîncetată. În urma acestei activităţi neobosite, va primi în data de 17 februarie 1985, ca dovadă de apreciere din partea Centrului Mitropolitan Iaşi, rangul de protosinghel. S-a bucurat de aprecierea primită, dar marea lui bucurie o găsea în ochii credincioşilor care veneau recunoscători să-i mulţumească. Şi până în ultimele clipe ale vieţii sale a sfătuit şi povăţuit. În aceste momente de vremelnică despărţire, îl rugăm pe Mântuitorul Hristos Cel Înviat din morţi să aşeze sufletul părintelui Teofan întru Împărăţia Sa cea cerească, unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit. Veşnica lui pomenire din neam în neam! Cu părinteşti binecuvântări şi condoleanţe pentru obştea îndoliată a Mănăstirii Cetăţuia IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei“.

[SIZE=4][COLOR=Red]„Numele de Teofan - «arătătorul de Dumnezeu» a fost confirmat“
[/COLOR][/SIZE]A ţinut să-şi exprime durerea prilejuită de tristul eveniment şi părintele Vasile Nechita, inspector pe disciplina religie în cadrul Inspectoratului Judeţean Iaşi şi paroh al Bisericii „Sf. Andrei“ din Iaşi, care, în faţa celor aproximativ 700 de persoane care au ocupat aleile din curtea mănăstirii, a mărturisit, prin altele: „Am fost şi eu printre ucenicii părintelui Teofan. Mi-aduc aminte că acum 28 de ani, când am venit aici şi voiam să plec în părţile de unde sunt, undeva prin jud. Suceava, părintele mi-a spus să rămân aici pentru că şi aici trebuie dusă lupta cea bună. Astfel, am înţeles de la el că oriunde în această vremelnică viaţă trebuie să ardem şi noi ca lumânarea, să transformăm lutul existenţei noastre în lumină. Acest crez m-a însoţit, ca pe atâţia dintre ucenicii părintelui. Preoţi, călugări, credincioşi, de toate categoriile sociale, toţi au venit şi s-au împărtăşit din acest izvor de lumină care a fost părintele Teofan. Într-adevăr, numele pe care l-a primit la călugărie, Teofan - „arătătorul de Dumnezeu“, a fost confirmat de darul deosebit de duhovnic pe care l-a avut. Adeseori am alergat la rugăciunea lui şi acum am simţit nevoia în petrecerea lui spre cer, acolo unde nădăjduim că Dumnezeu îl va ferici între aleşii săi, să-l conducem tot în această rugăciune în care am fost învăţaţi, călăuziţi şi, mai ales, mângâiaţi atunci când am fost în dezolare sau deznădejde sufletească. Cel mai frumos sfat pe care l-a dat întodeauna a fost să nu uităm că şi noi suntem la fel pelerini spre cer şi să nu căutăm şi să ne împiedicăm de greutăţile şi de grijile acestei lumi“.
În final, părintele Nechita şi-a exprimat dorinţa publicării unei cărţi despre părintele Teofan, invitând pe toţi cei care l-au cunoscut şi care au ceva de spus despre el şi despre ceea ce au învăţat de la el să scrie şi să aducă acele texte pentru publicare, „pentru că până acum ne-a vorbit prin grai, iar de acum încolo vrem ca prin această carte şi prin altele care se vor mai scrie să ne vorbească nouă şi altor generaţii care vor mai veni despre credinţa şi despre rostul spiritual al luptei noastre de ostaşi ai lui Hristos“.

[COLOR=Red]„Datorez părintelui Teofan faptul că astăzi sunt preot“ [/COLOR]

Mulţi ar fi vrut poate să-i mai spună bunului duhovnic durerea sau bucuria, dar Dumnezeu a hotărât să-l ducă acolo, între sfinţi. Mulţi ar fi vrut şi ieri să-şi exprime părerea de rău cu privire la plecarea sa, însă mulţimea de credincioşi, sosiţi din toată Moldova, dar şi din afara ei, era ea însăşi dovada acestei suferinţe.
Femei din mulţime au dat de pomană colaci de sufletul monahului, iar lumânările ardeau în ciuda aerului rece de februarie. „A plecat din această lume un mare duhovnic. Mă număr printre ucenicii părintelui Teofan şi dacă astăzi sunt preot, aceasta o datorez, în primul rând, acestui părinte care m-a povăţuit şi care mi-a stat în preajmă în anii de formare, anii tinereţii. A rânduit Dumnezeu ca eu şi familia mea să-l cunoaştem pe părintele Teofan în momentul în care ne-am confruntat cu tot ceea ce poate fi mai greu din punct de vedere uman, pierderea mamei. Nu l-am perceput ca pe un călugăr. Pe părintele Teofan l-am descoperit ca pe un familiar al meu, ca pe un om care parcă era ca şi mine. Parcă era tânăr ca şi mine, în ciuda marii diferenţe de vârstă. De la el am învăţat primele cântări bisericeşti, el mi-a călăuzit paşii în primele citiri din cărţile de slujire liturgică şi tot el mi-a stat în preajmă la cele dintâi slujbe pe care le-am săvârşit ca preot, făcând practică la Mănăstirea Cetăţuia. În permanenţă, în ispitele pe care le întâlneam simţeam prezentă rugăciunea părintelui Teofan. Un mare maestru al duhovniciei, un frate apropiat, un frate mai mare, un om care a ştiut să cuprindă în cuvinte simple mari adevăruri ale vieţii“, a rostit cu vădită emoţie şi tristeţe părintele Mihai Mărgineanu, parohul Bisericii „Sf. Ap. Toma“ din cartierul Păcurari.

[COLOR=Red]„Am vrut doar să ating sicriul“ [/COLOR]