Profetia implinita

In curtea Cetatuii se lasa seara. O seara curata si stralucitoare, de aprilie. Dincolo de zidurile de piatra, cerul incepe sa se incarce de stele. O luam pe aleile racoroase, ragaz de a-l intreba pe tanarul frate despre acea profetie a parintelui Teofan. Si astfel, vorbind din mers, aveam sa aud o tulburatoare poveste despre intrarea in monahism. "Eram la sfarsitul anului al doilea, intr-un liceu de informatica aici, in Iasi, cand intr-o seara nu stiu ce mi-a venit sa urc dealul Cetatuii. Nu stiam ce-nseamna viata calugareasca, nici indeletnicirile bisericesti, nimic. Eram pe vremea aceea cam... zburdalnic; deh, discoteci, fete, chefuri, ca de altfel toti colegii mei. La sfarsitul vecerniei, m-am dus si eu cu un pomelnic la usa altarului si atunci l-am vazut pentru prima oara pe parintele Teofan. M-a impresionat foarte mult infatisarea aceea a lui, cu plete, barba alba si vesmant negru - nu mai vazusem asa un om - si chiar mi-era putin frica de dansul. Si fara sa ma cunoasca, tam-nesam, mi-a spus niste vorbe pe care n-o sa le uit cat oi trai: <<Mai baiete, vezi ca pe tine te paste manastirea. Tu o sa vii aici...>>. Am coborat drumul cu aceste vorbe in minte, foarte tulburat. Cand am intrat in camera de camin, colegii m-au intrebat: <<Cataline, ce-i cu tine, ce-ai patit?>>. Nu stiu cum, parca se schimbase ceva in mine, mi se intorsese sufletul pe dos. A doua zi, colegii de camera m-au vazut cautand pe scala radioului postul religios Radio Trinitas. Eu, care n-ascultam decat muzica de discoteca, am inceput sa ma cert cu ei de la muzica, de la carti - tineam Ceaslovul sub saltea, din care citeam noaptea -, ce mai, credeau c-am innebunit. Si, deodata, mi-a venit un gand: fara sa stie mama, tata si nimeni altcineva, am vrut sa ma transfer la Seminar. Nu s-a putut, ca trebuia date niste diferente, aveai nevoie de relatii, bani, dar nu m-am lasat batut. Si-am zis ca dau admitere din nou, chiar daca pierd doi ani de liceu, orice mi-ar spune parintii. Mai aveam doua saptamani pana la examenul de Religie, in astea doua saptamani am invatat si am intrat cu zece. Sa stiti ca ceea ce va spun eu acum nu-i minciuna: intr-adevar, cuvintele parintelui Teofan pot sa schimbe o viata de om..."

***

Ajungem, discutand, pe latura de miazanoapte a cetatii, in fata unei cladiri stravechi: locuinta personala a domnitorului Gheorghe Duca, cel care a ctitorit Cetatuia, la 1669. Intamplator, nimerisem la Cetatuia chiar in ziua mortii acestui voievod, despre care voi afla ca a fost un om hain, lipsit de prieteni, gros, burduhos, "pismatariu, indelungatu la manie, lacom la avutie" si pe care "toti il blastamau, de la mic pana la mare". Cu toate acestea, el a transformat Cetatuia intr-unul dintre cele mai mari centre de cultura ale Orientului ortodox. Tipografia pe care a infiintat-o aici a fost prima de pe teritoriul de azi al tarii si totodata prima in care au inceput sa se tipareasca carti grecesti pentru credinciosii ortodocsi din Imperiul Otoman. In vremea aceea, Cetatuia a avut un rol decisiv in contraofensiva ortodoxiei impotriva propagandei catolice si calvine.
Iata-ma, asadar, in casa de odihna a lui Duca Voda, zidita parca si ea pe masura sufletului sau despotic. E mai degraba o casa fortificata, din blocuri de roca alba, simpla, fara ornamente, folosita pesemne ca ascunzatoare din calea nenumaratilor rasculati care-i voiau moartea. O casa cladita cu frica. E surprinzator de frig inauntru, cred ca in jur de 15¡C in minus fata de afara. Cele patru odai de la etaj au fost preschimbate azi in muzeu manastiresc, dar ele continua sa respire misterele epocii. Intreaga cladire e plina de tainite, mascate de nise sau lespezi de piatra, incaperi foarte mici, in care incapi doar ingenuncheat, una dintre ele dand intr-un tunel subteran ce ajunge pana in cripta de sub masa altarului bisericii. Ba, unii spun ca tunelul ar fi si mai lung, trecand pe sub apa Bahluiului si ajungand pana spre Palatul Culturii, din centrul orasului. Dupa o firida de la etaj, coborand o scara infipta in peretele sudic, ajungem in "iatacul domnitei", o alta odaita secreta, in care Doamna Anastasia, sotia ctitorului, a brodat cu fir de aur, matase si argint celebrul orar diaconesc daruit manastirii si pastrat pana in ziua de azi, in camera muzeului. Astazi, tainita aceea e plina de carti vechi, prafuite, spre care fratele Catalin se mai furiseaza din cand in cand, sa citeasca. Trei ani de zile, de cand este aici, nu i-au fost de ajuns sa descopere toate aceste catacombe secrete ale manastirii. Desi a incercat: intr-o dupa-amiaza, cand in biserica nu era nimeni, a dat la o parte sfanta masa din altar, a vazut deschizatura neagra a tunelului, prin care abia incape un om, dar i-a fost teama sa-si dea drumul inauntru. "Cine stie daca mai ieseam viu", zice el.

Ruga fara sfarsit

Suntem acum aproape de staretie, ultima cladire a incintei. Fratele Catalin marturiseste ca-i e foarte greu sa faca ascultarea de ghid al manastirii, iar diminetile sa coboare in oras, imbracat mirean, spre a urma cursurile de la Seminar. Mai ales dupa Postul Mare, manastirea se umple de turisti - tineri straini, galagiosi si enervant de dezinvolti, fete "mai mult dezbracate decat imbracate" -, caci Cetatuia este, cum se zice, punctul de maxima atractie a imprejurimilor Iasilor. Dar pentru toate aceste ispite, fratele Catalin a gasit o arma secreta, numai a lui: rugaciunea. "Pentru mine personal conteaza mai mult pozitia gandului, nu a corpului in timpul rugaciunii. N-are importanta daca stai ingenuncheat ore-n sir in chilia ta si totusi gandul iti fuge aiurea. Pe Dumnezeu il intereseaza gandul omului, caci gandul e parte din intregul Lui. La facerea lumii, a suflat asupra omului si i-a dat o parte din El: i-a dat suflet. Cel mai greu de stapanit este gandul. La fel cum apa marii loveste mereu stancile, la fel si gandul loveste mereu sufletul omului. Iar rugaciunea asta a mintii - <<Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul>> - are o forta nemaipomenita de a-ti tine in frau gandul, sa nu fuga de la Dumnezeu. Ea trebuie avuta mereu in minte, orice ai face, in fiecare moment. Uitati-va cum fac eu: in fiecare dimineata, cand plec in oras la Seminar, de cum am iesit din chilie, cand merg pe strada, cand stau in autobuz, imi spun mereu in minte: <<Doamne, Iisuse Hristoase...>>. Permanent. Bine, gandul mai zboara, ma mai uit si eu pe fereastra, dar stiti ce mi se intampla? Parca rugaciunea imi revine singura inapoi in minte. Atunci cand gandul o ia razna, parca aud iarasi in cap: <<Doamne Iisuse Hristoase...>>, repetat, fara sa vreau sa-mi amintesc cuvintele astea. Rugaciunea vrea! Am observat, de pilda, la parintele nostru Gherontie, un obicei: aproape dupa fiecare fraza spune <<Sa ma ierte Dumnezeu>>, <<Sa ma ierte Dumnezeu>>... Intr-o zi, l-am intrebat: <<Parinte, dvs. cand mai aveti timp sa va rugati?>>. Si el mi-a zis: <<Eu ma rog chiar acum, in clipa asta, cand vorbesc cu tine...>>"