Fratele Catalin se sfieste sa vorbeasca mult despre lucruri atat de tainice. Ma indruma spre duhovnicul sau, parintele staret Partenie, impreuna cu care urcam deasupra cladirii staretiei, in foisorul numit "Cina Pelerinului", locul cel mai bogat in privelisti din intreaga manastire. Nici n-as fi crezut ca acel chip de calugar, parca mult prea vanjos, nepasator si ros in obraji, poate ascunde atata sensibilitate si suferinta. Pentru parintele staret totul e jertfa. "Pasul pe care l-am facut spre calugarie a fost pasul spre jertfa. Si unitatea intr-o familie este tot un pas spre jertfa. Indiferent ce pas facem noi in viata, il facem spre jertfa. Nimeni nu e despartit de aceasta jertfa, de aceasta responsabilitate, iar cel care o ignora isi ignora propriul suflet. Si asta inseamna ca trebuie in primul rand sa ne rugam unii pentru altii. Cel care nu se roaga e sterp, ajunge ca acel smochin neroditor care s-a uscat. A te ruga inseamna ca simti nevoia sa te rogi. Exista o icoana ce-L infatiseaza pe Mantuitor in fata unei usi fara clanta. Un copil isi intreaba tatal: <<Tata, pe unde va intra El?>>. Iar tatal ii raspunde: <<Ei, copile, aceasta usa are clanta pe dinauntru... Si se deschide numai daca cel dinauntru vrea sa deschida. Acela care bate, bate mereu, iar cine-l aude si vrea sa-i deschida il va primi>>. Aceasta e rugaciunea. Acum, in Postul Mare, invocam mereu rugaciunea Sfantului Efrem Sirul, <<Doamne si Stapanul vietii mele...>>. Ea vorbeste despre smerenie si lepadarea patimilor, adica sa ne facem curatenie in casa sufletului atunci cand Hristos bate la usa inimii noastre. Si daca vrem sa-I deschidem, El ne va primi. Atunci primim darul Sau. Primim usurare..."
Se simte, se simte din fiecare vorba a parintelui ca intr-un fel ii pare rau c-a fost ales staret la o manastire mult prea renumita si vizitata. Are multe obligatii fata de institutiile mari, care doresc sincer sa ajute manastirea, directori de firme cu adevarat credinciosi, care atunci cand primesc oaspeti, primul loc din Iasi unde se gandesc sa-i duca si sa le ofere o masa este, desigur, Cetatuia. Si el se simte dator sa-i ajute, la randu-i. "Imi dau seama ca am trecut de 40 de ani si am risipit o groaza de timp, in care puteam sa ma rog mai mult. Dar nu trebuie sa dam vina pe staretie. Pentru ca in randuiala bisericii staretul e pomenit la toate rugaciunile. E pomenit in ectenie, fiindca este cel care se ocupa foarte mult de toti, dar poate cel mai putin se ocupa de propriul sau suflet."

</b><b>Parintele Teofan

Bat clopotele. Biserica e goala, pregatita de vecernie, asemeni unei case calde ce-si asteapta, la ceasurile serii, copiii. Ma indrept spre altar si nu stiu de ce, pentru cateva clipe, am senzatia ca nu-mi mai aud pasii. Si mi se pare ca drumul e prea lung, ca nu se mai termina... Acolo, la usa cu inger, este o singura fata. E blonda, are parul foarte lung si o haina rosie. Astept in spatele ei, ferind in palme o lumanare aprinsa. Nu mai sunt reporter, nu mai caut informatii senzationale. Vreau numai sa-l vad, sa-l ating pe duhovnicul despre care auzisem atatea si sa ma marturisesc lui. Dupa aproape o ora, spovedania se termina, fata se intoarce cu incetineala si observ ca e foarte frumoasa si ca ochii ei albastri sunt plini de lacrimi.
Nu va spun cu ce emotii am batut la usa aceea. Parintele Teofan ma priveste din cap pana in picioare, apoi - fara nici un cuvant - ma imbratiseaza. Simt o atingere rece pe ceafa si, in cele din urma, inteleg ca este betisorul de mir. Ma insemneaza apoi pe frunte, pe barbie, pe obraji, pe gat, pe maini. Ii zic totul. Viata mea de pana acum, despre copiii mei si felul in care ii cresc, faptul ca astazi am din ce in ce mai putini prieteni, ca nu pot tine posturile cum se cuvine si toate, multele mele pacate. Ma asteptam la mustrare. La obisnuitele cuvinte ale preotilor care-ti spun mereu "ce e bine", cum ai putea sa ajungi desavarsit, fara a lua in calcul ca este imposibil, ca nimeni nu-si poate schimba viata peste noapte. [COLOR=Red]Parintele Teofan insa rade. "Nu poti tine tot postul? Foarte bine. Cine te pune sa te chinuiesti daca nu vrei? Tine cat poti..." Parintele seamana mai degraba cu un bunicut hatru si intelept, mereu pus pe saga, care insa devine foarte grav, de indata ce simte ca discutia zburda in fleacuri. "Unii o iau ca pe o constrangere, spun ca ce, sa ma infometez singur, sa-mi pierd vlaga? Incearca numai si-ai sa vezi ce limpede o sa gandesti, ce energie o sa ai, caci burta plina ingreuiaza mintea si-o leneveste... Dar daca zici ca nu poti, nu-l tine. Tine-l macar cu gandul. Si roaga-te. Macar cinci minute seara. Roaga-te cum stii tu, cum crezi tu, deschide o carte de rugaciune si citeste cu sufletul." Nici despre prieteni nu-mi raspunde cu acel ingaduitor "iubeste-l si iarta-l pe aproapele tau". "Sa nu pleci niciodata urechea la ce spun altii, oricat ai crede ca-ti sunt de prieteni. Uite, eu am 81 de ani si in ziua de azi nu am incredere nici macar in fratele meu de sange. Vezi-ti de treaba, ce nevoie ai de prieteni? Fata asta blonda pe care ai vazut-o aici stii ce-avea? Prea multi prieteni. S-a incurcat cu barbati, cu gasti, si acum nu mai poate scapa. Ai vazut-o ce plangea, saracuta..."[/COLOR]
Toate aceste sfaturi le insoteste cu intamplari din viata sa. O viata petrecuta numai si numai alaturi de Dumnezeu. Cu Dumnezeu in inima a supravietuit frontului, in linia intai, rostind mereu chiar acolo, in transee, cu gloantele suierand pe deasupra capului, Paraclisul Maicii Domnului, neluptand cu inamicul, ca ceilalti soldati, ci cu ispitele sale, cu Inamicul cel mare... Alaturi de Dumnezeu a fost nevoit sa paraseasca manastirea o data cu decretul din 47 si tot alaturi de El a vazut mai tarziu cum manastirea reinfloreste. Si de nimic nu ii pare rau...
[SIZE=4][COLOR=Red]In spatele meu, incepe slujba vecerniei. Rusinat, dau sa ma intorc, dar parintele imi spune ca pot sa mai stau. "Nu va e greu, parinte, sa stati aici, in picioare, de dimineata pana seara?" "Pai de ce sunt calugar? Sa stau in biserica. Au venit aici niste preoti catolici de la Vatican, fiindca auzisera de mine. Si-i spun ei parintelui staret: <<Vrem sa-l vedem pe parintele sfant. Unde este?>>. Staretul i-a spus ca stau toata ziua aici, in biserica, si ei m-au intrebat la fel: <<Cum puteti?>>. La ei, preotii stau in biserica <<nemteste>>, cat e slujba si gata. Iar eu le-am spus ca biserica asta mare este casa mea. N-am alta. Si chiar m-as bucura daca m-ar prinde moartea aici, in coltisorul asta. In coltisorul meu de altar..." Deodata, calugarii pornesc sa cante cu glasuri puternice, viguroase, ma intorc si vad intreaga biserica, adineauri pustie, plina de oameni cu capetele in pamant. Cum de nu ii auzisem intrand? Parintele nu ma binecuvanteaza, ma ia in brate din nou. "Du-te cu Dumnezeu si nu uita rugaciunea!"[/COLOR][/SIZE]Bogdan Lupescu