[Sf.Asteapta]

Cine – in vremea lui – cunostea mai bine decat el voia lui Dumnezeu si totusi a cazut in desfrau si ucidere, precum stiti, dar a fost trezit de Dumnezeu printr-un alt prooroc Natan, s-a cait si-a strigat: “Miluieste-ma Dumnezeule dupa mare mila Ta. Nu ma lepada de mine de la fata Ta si Duhul Tau cel Sfant, nu-l lua de la mine”. Si la un asemenea om trimite Dumnezeu pe preotul lui, dar el e cuprins, e stapanit de pacat. Harul Sf. Duh prin slabe licariri de credinta e inabusit, aproape stins de furtuna patimilor. Ii aduce aminte cate cineva de Dumnezeu, dar el raspunde: apoi, nu cred eu in Dumnezeu? – “Da, arata-mi insa credinta ta din faptele tale”. Atunci el spune cu indrazneala: – “Nu-i Dumnezeu chiar asa de aspru. El este bun! Si-apoi, am ucis pe cineva?”

Imi zic in suflet: Doamne, ce curaj la unii oameni. Nu numai ca pacatuiesc, dar sunt si obraznici. Isi fac singuri dreptate. – “Dumnezeu ma iarta” isi zic. Si-mi aduc atunci aminte de cuvantul Scripturii: “Daca pacatuim cu voie dupa ce am primit cunostita adevarului, nu mai ramane nici o jertfa pentru pacate, ci doar o asteptare infricosata a judecatii”.

Intr-un asemenea pacat cade omul care nu vrea cu nici un chip sa se pocaiasca. Duhul il cheama neincetat si…moartea il fixeaza in pozitia in care l-a gasit: cu fata spre Dumnezeu sau despartit pe veci de El. “In ce te vei fi aflat, in aceea vei fi judecat”, zice Domnul. Iata un pacat impotriva Sf. Duh. Nepocainta pana la moarte, pentru ca este fara fapte, fara pocainta.

Dar sa trecem la un alt pacat, tot atat de grav, impotriva Sf. Duh. Ati vazut cum orice ispita si pacat ne departeaza de Dumnezeu. Ati vazut de asemeni cum dupa o stapanire indelungata a pacatului, in locul harului Sf. Duh, pune pacatul stapanire pe suflet. Omul pierde aproape complet dulceata harului lui Dumnezeu si se hraneste numai din dulceata amagitoare pacatului.

Am auzit de istoria a niste cersetori infirmi dintr-un oras, care umplusera lumea de mila. Ei bine, acesti cersetori, auzind ca prin orasul lor se va face o sfanta procesiune cu moastele unui sfant, de teama ca nu cumva sa fie tamaduiti prin puterea lor dumnezeiasca, au fugit, au parasit orasul fara urma. Vedeti, atat de mult se invatasera, devenisera incremeniti in infirmitatea, mizeria, cersetoria lor pierdusera simtul, gustul sanatatii si n-au vrut sa mai fie vindecati.

Asa se intampla cu toti sarmanii pacatosi, impietriti, invartosati in rau. Dumnezeu vrea sa le dea sanatate si viata sufletului. Omul vede adevarul – cum isi dadeau cersetorii seama de pretul sanatatii – dar a incremenit in rau. De un asemenea pacat s-au facut vinovati si Anania si Safira sotia lui, care precum stiti din Faptele Sf. Apostoli, vazand pamantul lor, au ascuns o parte din pret, iar de partea cealalta au pus-o la picioarele apostolilor, mintind prin aceasta inaintea adevarului, inaintea lui Dumnezeu, stapaniti de invechitul lor pacat -lacomia. -”Anania pentru ce ti-a umplut satana inima ca sa minti pe Duhul Sfant? -a spus Sf.Petru catre el. N-ai mintit pe oameni, ci pe Dumnezeu”. Anania cand a auzit cuvintele acestea, a cazut jos si si-a dat sufletul. La fel a murit si femeia lui(Fapte V,1-2).

De aici intelegem noi ca minciuna, impotrivirea fata de adevar, impietrirea in rau este un pacat fata de Duhul Sfant. Dar cei ce au cazut si mai rau intr-un asemenea pacat, au fost fariseii si carturarii. Ei s-au impotrivit cu cea mai mare indarjita vrajmasie adevarului, adica Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Pana acolo au mers, precum a-ti vazut, sa huleasca Duhul lui Dumnezeu, zicand despre Domnul ca re duh necurat si -”cu domnul demonilor scoate pe demoni”.

Doamne, ma intreb: ce pacat pusese stapanire pe ei ca sa nu mai poata vedea de loc adevarul? Pe cersetorii despre care am amintit pusese stapanire lenea; pe Anania si Safira lacomia; dar pe farisei si carturari, invidia, pizmuirea. Da, asta le imbolnavise inima.

Nu vi s-a intamplat? Ia ganditi-va: sunt oameni care iti iarta orice – sa fii lacom, betiv, desfranat.

Nu te vor lovi. Un singur lucru nu-ti va ierta niciodata: sa fii mai bun ca ei. Bunatatea ta ii arde mai mult ca orice. Ei bine, asta ii ardea pe farisei si carturari si nu putea suferi bunatatea Lui, intelepciunea, puterea, dumnezeiasca Lui. De aceea Domnul le-a zis: “Daca n-asi fi facut intre ei lucrari, pe care nimeni altul nu le-a facut si M-au urat si pe Mine si pe Tatal Meu”(Ioan XV,2-9).

Iar Sf. Stefan ii infrunta astfel: “Oamenii tari la cerbice, voi totdeauna va impotriviti Duhului Sfant” (Fapte VII,58).

Iata dar, iubitii mei, un alt mare pacat impotriva Sf. Duh. Sa vezi adevarul si viata, sa vezi stralucind Duhul lui Dumnezeu, stralucind in Mantuitorul Hristos si in Biserica Lui si totusi sa nu crezi – nici in Hristos, nici in Biserica. Te desparti de Duhul cel Sfant, de adevar si viata, caci “duhul da viata”.

In sfarsit, vom mai face cunostinta acum cu un pacat fata de Duhul Sfant, care dupa marturia Sf. Scripturi Domnul l-a numit chiar de-a dreptul-sa ascultam: “Oricine va vorbi (pacatui) impotriva Fiului Omului nu va fi iertat nici in in veacul de acum, nici in cel viitor”(Matei XII,32).

La ce oare s-a gandit Mantuitorul cad a rostit asemenea hotarare atat de grava? Noi credeam ca a avut in vedere fapte precise si mai mult chiar o anumita fiinta omeneasca. Ia sa ne amintim: cunoastem noi oare vreun suflet care sa fi pacatuit si impotriva Mantuitorului prin aceea ca L-a vandut si impotriva Sf. Duh, pentru ca s-a spanzurat, si-a luat viata, viata care este cel mai de pret dar al Sf. Duh, datatorul de viata.

Da, iata cel mai cumplit pacat impotriva Sf. Duh, sinuciderea, nimicirea vietii tale, care nu este a ta, ci este darul lui Dumnezeu.

De multe ori ne-am intrebat: oare, daca de la Dumnezeu a fost randuit sa se jertfeasca Fiul Sau pentru noi, iar Iuda ca unealta a vanzarii, a rastignirii, a drumului spre jertfa, nu era cu putinta sa capete si el iertare? Ba da! Mantuitorul a stiut ca mai inainte raspunsul. Acesta este: “Tot pacatul impotriva Fiului-Omului, impotriva SF. Duh nu va fi iertat niciodata”. Parca Iisus ar zice: “Iudo, tu vei pacatui impotriva Fiului-Omului, impotriva Mea, Ma vei vinde. Ei bine, Eu te iert, te-am iertat de pe acum, inainte chiar de a fi facut pacatul. Dar tu vei pacatui. Dar tu vei pacatui si impotriva Sf. Duh. De aceasta Eu nu te mai pot ierta, este un pacat facut de tine impotriva ta, a vietii tale”.

Auziti, noiam al iubirii dumnezeiesti: Iudo, de iei viata Mea, Eu te iert…dar nu-ti lua singur viata ta – impotriva voiei tale, nici Eu si nici nimeni nu te poate mantui. Teribil pacat! Toate se mai pot ierta, daca cel putin in pragul sfrasitului se trezeste constiinta si intra in lumina pocaintei. Sinuciderea nu se mai poate ierta. Nu mai este timp de pocainta, moartea vine deodata cu pacatul, trece din intunericul deznadejdii, in intunericul vesnic.

Iata, dragii mei frati, asa se strecoara usurel pacatul in sufletul omului si-l momeste: “Gusta si tu nitel din dulceata lui, n-o fi foc!” Si dulceata lui te cucereste, pune stapanire pe tine, te desparte de Dumnezeu, de Duhul Lui cel datator de viata si putere, de Biserica Lui, te ruineaza si in cele din urma, slabit, istovit, cazi in deznadejde si in pieire vesnica.

Doamne, ce putere de viata, ce siguranta, ce tinta luminoasa iti dau credinta, nadejdea, dragostea, aceste chemari ceresti a lui ale Sf. Duh. “Alerg la tinta pentru premiul chemarii ceresti a lui Dumnezeu in Hristos Iisus”(Filipeni III,14) striga Sf.Pavel.

Sa putem fata de fata, daca vreti sa ne convingem mai puternic, darurile Duhului Sfant impartasite in Biserica Domnului si cumplitele urmari ale pacatelor impotriva Sf. Duh. Sa ascultam: voi aduce marturia unui om al lui Dumnezeu, care desi era bolnav de patul zacerii tintui, dar patruns adanc de credinta, de nadejde si iubire fata de Domnul, se simtea coplesit de bucuria darurilor dumnezeiesti.

“Eram bolnav – zice el – si simteam o mare nevoie sa ma impartasesc. Dupa impartasirea cu Sf. Taine, duhul meu se inaripa cu o nadejde negraita in Dumnezeu, iar inima mea se umplea de o multumire catre Domnul nostru Iisus Hristos. Iubirea Lui parca vorbea intru mine, inauntru finite mele cu atata putere, ca eu nu mai simteam nici o suferinta. Rugaciunea, aducerile aminte de viata Mantuitorului produceau in mine un cutremur plin de bucurie si innoiau inima mea. Domnul era aproape, il simteam duhul, dragostea Lui cea nemarginita, sufletul meu traia prin El.

Intelegeam cum Domnul a sfintit totul pentru mine: si aerul ce ma inconjoara, si apa care am baut-o, si patul pe care zaceam si mormantul in care ma pregateam sa cobor…Eram coplesit de dragostea lui Dumnezeu.