[Moroco]

În prealabil postat de Iorest

Când a fost sinodul din Creta în fiecare mitropolie se dădea circulară către preoți cu clericii caterisiți pt nepomenirea ierarhului, parcă erau niște ciumați că s-au îngrădit de erezie și erau de evitat să nu se slujească cu ei, deși aceia erau niște anonimi la nivel național și chiar local (mulți habar n-au că există în județul lor).

Când se întâmplă să cadă grav zeci/ probabil sute de preoți din 1990 au fost caterisiți pt desfrânare după hirotonie și cel puțin 2-3 să facă înconjurul țării cu căderile lor și să țină agenda publică în media în prime-time, nu se face măcar studiu de caz despre ce să NU faci, adică

1.să nu permiți invazia în spațiul tău personal (inclusiv email) a unor femei care flirtează pt validare socială,
2.să nu amesteci profesionalismul cerut de fișa postului cu niște toane emoționale ale cuiva care după te poate băga la belele,
3.să nu permiți să ți se umple capul cu viața personală a cuiva.
4. să nu permiți nici măcar atingeri, sau să stai izolat în anumite zone cu cineva
5. preoții să comunice între ei cu privire la persoanele care fac tulburări în diferite parohii să știe cine vine
6. să știi când să trimiți pe cineva la alt duhovnic,
7. să te spovedești pe bune și să ai duhovnic ca și preot să nu-ți iei îngăduințe de la sine putere că te dezlegi peste canoane, nu e o învățătură să nu umblăm fără purtare de grijă ?

Ce e greu să fie o materie de studiu, căderile preoților contemporani fără niciun fel de identitate personală a cuiva, în care să ți se explice geneza căderii - factori declanșatori, cum se pot evita, precauții.

La ce măcinăm în gol atâtea seminarii, facultăți de teologie, preoți profesori, profesori de religie, preoți, personal bisericesc non clerical, dacă nu se impune o rânduială de sus în jos ?

Nu-i nevoie de silnicie, justitiopatie si procesomanie ca nu suntem robotârnăcopi slugarnici la sinchizitia marelui papalâc ci e suficeinta smerenia, sfiala, cuviintza si bunul simt ca sa te simti ca esti cu musca pe caciula sau cu matza in seacx asa cum zice purtatorul de Cuvant, teologul Vasile Banescu:

”Necesara graniță dintre duhovnicie și psihoterapie

Necesitatea igienică spirituală a respectării unor frontiere sufletești în relația cu celălalt ar trebui să fie subînțeleasă de oricine, dar mai ales de cei ce, prin natura misiunii pastorale, au acces la tainele mărturisite ale celor ce ajung în fața lor cu sufletul în genunchi.

Calitatea de duhovnic, copleșitoare prin responsabilitatea încredințată indirect de însuși Hristos, oferă cel mai înalt și teribil privilegiu posibil pentru un om: să primească în inima lui mărturisirea celor mai tainice lucruri din adâncul inimii altui om. Să fie martorul tăcut și compătimitor până la lacrimile care i se amestecă poate cu cele ale persoanei dezgolite sufletește în fața lui.

Rolul său esențial este acela de a asculta, de a primi mărturisirea unui suflet care abia șoptește cu sfială sau rușine arzătoare, purificatoare, lucruri de nespus în niciun alt context omenesc. De a co-pătimi împreună cu cel împătimit, dar dornic de despătimire, de a-l încuraja și întrema sufletește, de a-i șterge lacrimile și strânge părintește mâinile tremurânde, ca semn reflex al deplinei înțelegeri și însoțiri agapice în suferința produsă de rana deschisă a păcatului.

Spovedania e și întâlnirea a două suflete îngemănate prin natura lor căzută din ascultarea de Domnul, suflete care caută împreună, chiar în prezența lui Hristos, consolarea, alinarea, calea dificilă a pocăinței, a schimbării și, desigur, iertarea.

Spovedania ca Taină nu e o ședință de psihoterapie ofensivă, nu e o tiradă mustrător moralizatoare, nu e, mai ales, o anchetă absurdă pe marginea detaliilor din miezul intimității tulburător de adânci a celui îngenuncheat de multe, nu e un asalt verbal armat pentru obținerea unei mărturisiri sub constrângere și șantaj emoțional fragilizant.

Taina Spovedaniei nu vizează extragerea cu cleștele curiozității maladive a unor informații total irelevante din punct de vedere duhovnicesc, legate de nucleul intim al sexualității persoanei penitente cu prețul tulburării acesteia, al închiderii în sine sau al smintirii celui/ celei care caută ușurarea și iertarea, nu stingherirea și rușinarea.

Rolul duhovnicesc al celui care ascultă intens o mărturisire liberă, care însoțește lămuritor o minte asaltată de remușcări și care (de)plânge împreună cu sufletul îngenuncheat fapte care strivesc, copleșesc și sufocă, se poate extinde doar până la frontiera de unde începe vasta libertate a celui venit să (se) mărturisească. Libertatea în care acesta a greșit și în care acum recunoaște greșeala. Nu mai departe de această frontieră, nu depășind un dureros și inviolabil prag de sensibilitate, nu dând cu ușa de pereții sufletului care tânjește după vindecare.

Pentru că doar mărturisirea deplin liberă și nestingherită este roditoare de iertare mântuitoare.

Depășirea graniței dintre duhovnicie și psihoterapie (care are specialiștii săi), intruziunea aberantă în sfera prin excelență intimă a sexualității persoanei, inadmisibila scormonire și eviscerare a ei în actul tainic al spovedaniei creează, sub aprobarea satisfăcută și perversă a diavolului, contextul extrem de periculos și nedrept al vulnerabilizării emoționale, al tulburării trăirilor din registrul cel mai adânc al pulsiunilor omenești, context minat de fantasme și tentații care doar de la Domnul nu vin.

Un om îngenuncheat de povara unor păcate pe care a venit să le mărturisească liber, trezindu-se chestionat abrupt, intruziv și aluziv pe marginea unor detalii ale vieții sale intime, se va simți inevitabil dezgolit cu forța, tulburat și lezat, devenind suspicios, dar și, nu foarte rar, ușor de manipulat și smintit. Un om care, în loc să se întoarcă mai îndreptat la casa sa, va pleca din biserică dezamăgit, revoltat, dezgustat.

Deloc exclus, cineva vulnerabil care traversează o asemenea experiență pseudo-duhovnicească va putea cădea în pânza unui bine camuflat păianjen care, sub masca ospitalității sufletești și a autorității duhovnicești, nu va ezita să captureze suflete, poate chiar și trupuri, care, înaintea lui Dumnezeu sunt și trebuie să rămână eminamente libere. Nu înrobite cuiva, nu dependente de cineva, oricine ar fi acesta și orice grad de suspectă notorietate „duhovnicească", obținută atât de ușor în „evul media”, ar avea.

Mărturisirea noastră liberă înaintea lui Hristos are ca scop ultim iertarea și consolidarea libertății noastre, nu adâncirea în dependența de un „guru duhovnicesc", monah sau nu.

Creștinul real și lucid este hristocentric, nu antropocentric. Nu omului, ci Dumnezeu-Omului trebuie să i se încredințeze pe deplin.

Duhovnicia este școala cea mai înaltă a creștinsimului, în care ne mântuim „ca prin foc". Focul mărturisirii libere, focul lacrimilor, focul nemeritatei iertări care ni se dăruiește totdeauna doar de către Hristos, Cel ce stă nevăzut, dar intens prezent lângă noi și duhovnic, primind, dumnezeiește de înțelegător, mărturisirea noastră.

Duhovnicul e astfel doar martorul necesar al întâlnirii noastre mărturisitoare cu Hristos, nu un anchetator sau un inchizitor cu inițiative și imaginație suspect scormonitoare sau îmbietoare spre vreun alt punct cardinal decât Nordul moral indicat de busola bunului-simț și a discernământului.

Duhovnicul autentic are nesfârșita responsabilitate de a ne ghida cu maximă delicatețe, după puterea și priceperea paternității sale spirituale (asupra căreia meditează smerit interogativ, nu gureș intempestiv), pe calea întâlnirii cu C/celălalt, pe calea spre Adevărul personal întrupat, nu abstract generalizat, pe calea spre rigoare și candoare, nu spre relativizare, pe calea spre echilibru în toate și sobrietate, exersând iar și iar, împreună cu noi, nu arogant pe deasupra noastră, smerenia, noblețea, libertatea, iertarea și bunătatea. Toate, chipuri ale dragostei curate.

Și singurele care, adecvându-ne la realitate și unindu-ne cu ceilalți, ne pot salva înaintea lui Dumnezeu, dar și a oamenilor care au înțeles ce contează cu adevărat.”