[tricesimusquintus]

În prealabil postat de catalin2

In Iad, desi pana la inviere sufletele nu au trup, sufletele simt ca o arsura, un foc.

Unde aţi citit aceste [cu adevărat] S.F.-uri? Cu siguranţă nu în Biblie!

În prealabil postat de catalin2

De aceea bogatul simtea o sete.
Pe langa ceea ce spune mantuitorul in Sfanta Scriptura de unde stim noi toate acestea? Din nenumaratele viziuni avute de sfinti, pentru ca la noi nu s-a intrerupt harul de la Iisus, ci minunile au continuat, asa cum a promis Iisus. Addventistii si altii neavand har nu au nici minuni, sau au doar minuni de la vrajmasul.

Argumentul acesta mai degrabă l-aş putea invoca eu, căci nu pot fi nişte viziuni şi minuni reale ori de la Dumnezeu cele ce contravin Scripturii.

În ce priveşte parabola cu Lazăr şi bogatul, este o parabolă, şi nu poate fi făcută să spună mai mult decât concluzia ei. În orice parabolă, nu toate elementele sunt semnificative teologic. Unele pot avea o valoare pur literară. Din pilda lui Iotam, de exemplu, nu învăţăm că plantele posedă capacitatea de a comunica logic (Jud. 9,8-15), la fel cum din parabola ispravnicului necredincios (Luca 16,1-8) nu învăţăm să urmăm exemplul lui de a fura de la patron, în speranţa de a mai fi şi lăudaţi pentru asta!

Tot aşa, din pilda bogatului şi a săracului Lazăr, nu învăţăm că morţii îşi primesc plata imediat după moarte, nici că drepţii sunt duşi de îngeri în „sânul lui Avraam” (Evrei 11,39-40), iar păcătoşii s-ar duce direct în gheenă. Să nu uităm că Apocalipsa 20 ne învaţă că la venirea lui Iisus va începe o judecată universală, când cei pierduţi vor fi judecaţi şi, la sfârşitul celor 1.000 de ani, vor fi înviaţi (a doua înviere) pentru pedeapsa veşnică. Nimeni nu primeşte răsplata imediat după moarte! La moarte ne ducem în ţărână, fiindcă ţărână suntem. Iar duhul de viaţă (suflarea de viaţă), pe care a suflat-o El în nările omului, se duce la Dumnezeu (metaforic vorbind). Nici măcar înţeleptul Solomon nu putea spune dacă se duce în sus sau în jos, şi nici nu contează unde şi cum, pentru că această „suflare de viaţă” nu este conştiinţa (eul, conştientul) omului, ci o referire metaforică la viaţa noastră care depinde numai de Dumnezeu. În noi înşine nu avem nimic „dumnezeiesc” care să supravieţuiască. Totul se descompune, totul se împrăştie, nu mai există nici gând, nici sentiment, şi aşa este cel mai bine, până la judecată şi până la prima şi a doua înviere.
Nu v-aţi întrebat niciodată, de ce apostolul Pavel nu-i îndeamnă pe creştini să se consoleze cu ideea "nemuririi sufletului", ci cu făgăduinţa învierii (1 Tes. 4)?