[tabitha]

Cu greu am putea ghici unde ar fi Rusia astăzi dacă n-ar fi fost, în istoria ei, un lider pe nume Petru Alexeievici Romanov. Îl cunoaștem cu toții sub numele de Petru I sau Petru cel Mare, țar al Moscovei, cel care a urcat pe tronul unui mărunt stat feudal și, 39 de ani mai târziu, a lăsat moștenire un imperiu modern. În cazul unui astfel de lider care transformă fundamental o țară și o societate, cunoașterea biografiei sale este esențială pentru înțelegerea istoriei. Iar în cazul lui Petru I, cea mai bună biografie a sa este opera istoricului american Robert K. Massie, câștigător al Premiului Pulitzer pentru Petru cel Mare. Viața și lumea lui. Cartea ne poartă prin viața celui care avea să devină primul Împărat al Rusiei, urmărind evenimentele cruciale din biografia țarului și modul în care acestea au influențat istoria rusă, dar și istoria statelor din jur, inclusiv a spațiului românesc. Redăm, în cele ce urmează, un fragment din carte privitor la legăturile Țarului Petru cel Mare cu domnii Brâncoveanu și Cantemir, în care Massie surprinde începuturile implicării Imperiului Rus în politica de peste Prut.

Cincizeci de lovituri pe Prut

„Cheia campaniei lui Petru erau două principate creştine, Valahia şi Moldova. Aşezate la sud de Carpaţi şi la nord de Dunăre, aceste regiuni fac parte azi, într o oarecare măsură, din sud estul Uniunii Sovietice şi, o mare parte, din România de azi. În secolele al XV lea şi al XVI lea, în căutarea securităţii, ele s au plasat sub suzeranitatea Sublimei Porţi, păstrându şi autonomia internă, dar acceptând să plătească sultanului tribut anual în schimbul protecţiei.

Odată cu trecerea timpului, Poarta a început să şi aroge dreptul de a numi şi a demite prinţii locali. Dornici să aibă domnii ereditare, prinţii au început să caute, în secret, protecţie în alte părţi. În timpul domniei ţarului Aleksei, au existat discuţii preliminare cu Moscova, în legătură cu asumarea suzeranităţii de către Rusia, dar ţarul era prea ocupat cu problemele pe care le avea cu Polonia.

În 1711, Valahia, cel mai bogat şi mai puternic dintre cele două principate, era condus de un prinţ (titlul local era de hospodar), Constantin Brâncoveanu, un voievod activ şi flexibil care venise la domnie otrăvindu l pe predecesorul său şi care îşi folosise talentele nu doar pentru a se agăţa de domnie timp de douăzeci de ani, dar şi pentru a şi construi o armată puternică şi o mare avere personală. Din punctul de vedere al sultanului, Brâncoveanu era mult prea bogat şi puternic pentru un prinţ satelit, iar domnitorul a fost luat în vizor pentru înlocuire, atunci când avea să se ivească ocazia. Inevitabil, Brâncoveanu a simţit aceste lucruri şi, după Poltava, fiind convins că steaua lui Petru este în ascensiune, a încheiat un tratat secret cu ţarul. În cazul unui război al ruşilor împotriva Turciei, Valahia avea să fie de partea ţarului prin 30.000 de soldaţi pe câmpul de luptă şi furnizarea de provizii trupelor ruse care ajungeau în Valahia – provizii care urma să fie totuşi plătite de Petru. În schimb, Petru promitea să garanteze independenţa Valahiei şi drepturile ereditare ale lui Brâncoveanu şi l a făcut pe acesta Cavaler al Ordinului Sf. Andrei.

Moldova era mai slabă şi mai săracă decât Valahia, iar domnitorii ei se schimbau repede. Ultimul dintre ei, Dimitrie Cantemir, era în funcţie în 1711 de mai puţin de un an, numit de sultan, cu condiţia să ajute Poarta să l prindă şi să l detroneze pe vecinul său, Brâncoveanu, serviciu pentru care el urma să devină domnitor atât al Valahiei, cât şi al Moldovei. Dar, sosind în noua lui capitală, Iaşi, Cantemir a simțit şi el schimbarea care plutea în aer şi a început să negocieze în cel mai mare secret cu Petru. În aprilie 1711, el a semnat un tratat cu ţarul obligându se să ajute invazia ruşilor cu 10.000 de oameni. În schimb, Moldova avea să fie declarată stat independent, aflat sub protecţie rusească. Nu trebuia să fie plătit niciun tribut, iar familia Cantemir urma să devină dinastie conducătoare ereditară.

Datorită acestei promisiuni de ajutor din partea celor doi prinţi ambiţioşi care se urau unul pe celălalt, Petru şi a început campania împotriva turcilor.

Decizia lui Cantemir era agreată în Moldova. «Ai făcut bine cerându le ruşilor să ne elibereze de sub jugul turcesc», îi spuneau nobilii. «Dacă aflam că ai de gând să te întâlneşti cu turcii, eram hotărâţi să te abandonăm şi să ne predăm ţarului Petru». Dar Cantemir mai ştia că armata otomană este deja în marş şi că atunci când marele vizir s ar fi apropiat, ar fi fost clar că el şi provincia lui trecuseră de partea ţarului. Din acest motiv, el i a trimis mesaje lui Șeremetiev, care comanda corpul principal de armată al ruşilor, implorându l pe feldmareşal să se grăbească. În cazul în care corpul principal al armatei nu s ar fi putut mişca mai repede, Cantemir a cerut ca măcar o avangardă de 4.000 de oameni să vină ca să îi protejeze poporul de răzbunarea otomană. [...]

Petru I a dat, de asemenea, feldmareşalului ordine stricte de comportare a soldaţilor ruşi în timpul marşului prin Moldova: trebuia să fie decenţi şi să plătească tot ce luau de la creştini, orice jaf trebuia să fie pedepsit cu moartea. Odată ce Cantemir s a declarat susţinător al ruşilor iar trupele ruse au început să apară, moldovenii s au repezit peste turci, mai întâi în Iaşi, apoi în tot principatul. Mulţi au fost ucişi; alţii şi au pierdut vitele, oile, hainele, argintul şi bijuteriile. [...]

Petru, când a ajuns la Soroca după Șeremetiev, a fost furios pe feldmareşalul lui şi a scris că bătrânul general le permisese turcilor să ajungă înaintea lui. Cu toate acestea, pentru că Șeremetiev stricase planul original, ţarul, venind în urma lui, nu avea încotro decât să accepte noul traseu; orice altă mişcare ar fi divizat armata. Şi forţele lui Petru suferiseră mult în timpul marşului, iar oamenii erau la capătul puterilor când au ajuns la Prut în 24 iunie. Lăsându i acolo, ţarul a pornit înainte călare, a trecut râul şi a intrat în Iaşi ca să vorbească cu Cantemir. A fost primit cu pompă regală şi cu un mare banchet. Domnitorul a făcut o bună impresie. «Un om foarte practic și un foarte bun sfătuitor», era aprecierea țarului. [...]

Chiar atunci când țarul sărbătorea [n.r.: aniversarea bătăliei de la Poltava], situația lui militară se deteriora. Marele vizir traversase Dunărea la Isaccea și, informat de respingerea ofertei de către Petru, mărșăluia spre nord cu o armată de 200.000 de oameni. Mai mult decât atât, era o lipsă suspectă de vești din Valahia, care, în ultimă instanță, era mult mai importantă în campania lui Petru decât Moldova. În Valahia, totul depindea de domnitorul Brâncoveanu. Până când el nu și ridica public steagul princiar în favoarea țarului, era greu de crezut că nobilimea și oamenii de rând aveau să urmeze chemarea lui Petru împotriva turcilor. Dar Brâncoveanu se temea și, de aceea, era prudent. Știind ce armată uriașă se află pe câmpul de luptă, știind, de asemenea, și ce s ar fi întâmplat dacă turcii ar fi câștigat, iar el ar fi fost de partea celui învins, nu şi a făcut public sprijinul pentru ruși. Boierii lui au fost de acord. «Este periculos să te declari cu Rusia, până când armata țarului nu trece Dunărea», l au sfătuit ei. Când armata turcă a trecut prima Dunărea, Brâncoveanu s a hotărât. Tocmai când marele vizir, informat de trădarea domnitorului, ordona arestarea lui, Brâncoveanu a schimbat brusc tabăra. Folosind ca pretext o scrisoare de la Petru, al cărei ton, a spus el, l a ofensat, Brâncoveanu a anunțat că nu se mai consideră legat de tratatul secret cu țarul și le a înmânat turcilor proviziile adunate pentru armata rusă cu banii lui Petru. Această trădare a avut efecte imediate și catastrofale asupra campaniei ruse. Proviziile dispăruseră, iar moldovenii nu puteau suplini deficitul”.

Sursa : http://www.historia.ro/exclusiv_web/...ir-brancoveanu