[Iorest]

Pentru cei care se întreabă, atmosfera de la Schitul Sihla prin ochii unui viețuitor aflat la prima ședere timp de o lună, acțiunea se petrece în anii '90.

Extras din cartea „Sensei.Infractor.Călugăr – O spovedanie non-conformistă – pr. Emanuil Giurăscu”, Editura Areopag, București, 2015, pag. 67-68 :

„Am ajuns la schitul Sihla, l-am, rugat pe părintele stareț să mă primească să stau și eu o vreme acolo, să văd dacă sunt pentru monahism sau nu. Mi-a dat o chilie- ei n-aveau arhondaric, mi-a dat o chilie să stau cu un frate.[...]
Eram foarte încântat, întrucât seara se mergea la slujbă cu lampionul. Unii aveau lanternă, dar puțini.
Mare parte din ei coborau la slujba de noapte cu bostanul găurit, scobit înauntru, cu o lumânare, două.

Cea mai mare parte a părinților erau simplu îmbrăcați, cu dulamele vechi, peticite; cusute, curate, dar în tot cazul chinuite de timp, poate chiar moștenite de la călugări bătrâni, ( arătau acele dulame a fi așa), cu fes călugăresc de lână, cum se purta odată, în picioare opinci sau cel mult șoșoni, cu obiele sau șosete de lână.
Am văzut că șoseta de lână era la mare căutare, întrucât altitudinea de acolo fiind cam de o mie de metri, adesea timpul era rece și umed.

Am fost și la peșterea din spate, la peștera Sfintei Teodora. Am rămas profund încântat ! Era ceea ce corespundea, era ceea ce așteptam eu din maniera idilică în care vedeam viețuirea monahală.
Îmi aminteam: în Pateric zice că cutare avvă avea un ulcior, o rasă și o camilafcă și își lua apa dintr-o scobitură de piatră. La Sfânta Teodora, când am fost în spate, am întîlnit această atmosferă de Pateric și mi-am dat seama că într-adevăr - uite, un om, o persoană, o femeie chiar, care a trăit în Hristos părăsind toate cele pământești, până și toate înlesnirile călugărești.
Mult m-a mângâiat această peșteră, la care mergeam deseori și singur, cât am stat acolo.
M-a impresionat foarte mult austeritatea locului, asprimea locului, faptul că o femeie a putut trăi zeci de ani în singurătate, în întunecimea aia, în părăsirea aia și de ajutor omenesc și de posibilități gospodărești și materiale de chivernisire a vieții. […]

Mi-a plăcut mult la schit, întrucât viața duhovnicească avea niște condiții favorabile monahismului, astăzi greu de aflat în mănăstiri și schituri. Bucătăria era o șandrama, o magazie improvizată din scândură, carton, șindrilă veche, înnegrită, aproape carbonizată, destul de consumată, de arsă,- dar oferea o imagine de Pateric și o odihnă sufletească, odihnă care venea și dintr-o ambianță administrativă a locului. Or, astăzi lucrurile nu mai sunt așa înțelese, fapt pentru care Sihla nu mai este cea de altă dată.
Atunci, în noapte totul se petrecea la lumina candelei, la lumina lumânării. Nu exista lumină electrică în zonă. Era extraordinar! Nu mai spun de simplitatea monahilor. Era o lipsă de prețiozitate, de pretenție, de mofturi tehnice, edilitare, vecină cu preistoria acolo.[/...]”