În prealabil postat de glykys
Pe principiul acesta s-a concentrat si predica pe care am ascultat-o ieri - la noi in biserica, un parinte ajunge, vrand-nevrand, de fiecare data cand predica, la acest aspect al urii, al tinerii minte a raului, al supararii, al invidiei care domneste printre chiar si printre cei bine-credinciosi (ortodocsi). Spunea parintele ca degeaba postim si ne rugam, caci aceste jertfe nu sunt bine primite Domnului daca tinem dusmanie. Cu rabdare si cu smerenie reusim sa le ducem pe toate si chiar sa indreptam si pe fratele nostru, dar sa ne rugam Domnului pentru cei care ne-au gresit sa ii miluiasca, sa ii lumineze, sa ii imblanzeasca, in niciun caz sa ii pedepseasca, "sa le arate lor", ca, alfel, tot ce le gandim lor rau se va rasfrange, intr-un final, asupra noastra. Si apoi nu stim de unde vin pe capul nostru nenorocirile.
Am ascultat zilele acestea un cuvant foarte ziditor la Trinitas, al unui parinte asa bland si luminos, staret la man. Halmyris, daca am retinut bine, care spunea ca e usor sa iti ierti aproapele daca ii observi cu atentie si faptele bune, nu doar cele rele, si astfel vei spune: uite, fratele meu a facut asta gresit, dar dincolo ia uite ce bine a facut! Si nu exista om care sa aiba atat fapte bune, cat si fapte rele. In plus, a atras atentia si asupra faptului ca fiecare dintre noi este raspunzator in fata Domnului pentru tot ce face si nu iti poti trage la judecata fratele, pentru ca nu omului ii greseste cand greseste, ci Domnului.
Acum, stiu ca e usor de zis si mai greu de facut, dar cele care nu sunt posibile la om sunt posibile la Dumnezeu. Daca spui: Doamne, ajuta-ma sa iert, ca vezi ca sunt om slab, te ajuta Domnul.
|