Nu e obligatoriu să fie fals, nici nu este apanajul protestanţilor considerearea reală ca fraţi a celorlalţi creştini. Aşa vorbesc şi călugării, şi preoţii. Individualismul nu este o calitate a Ortodoxiei, ci o obişnuinţă mai recentă, neregăsită în Biserica de odinioară. Este nevoie şi de rugăciune particulară şi de asceză, dar este nevoie şi de comuniune.

Îmi amintesc că lipsa aceasta o sesiza şi Sorin Dumitrescu, exprimându-şi tristeţea că, atunci când ne împărtăşim, nu-l cunoaştem pe cel din faţa noastră şi pe cel din urmă.

Ne ducem şi ne întoarcem singuri la (de la) biserică, iar aceasta nu trebuie să fie aşa, pentru că acolo e doar începutul comuniunii euharistice; ea trebuie să continue în viaţă, Biserica nu e doar în biserică.