View Single Post
  #12  
Vechi 22.05.2018, 00:56:28
Carina Laura Carina Laura is offline
Member
 
Data înregistrării: 04.10.2011
Mesaje: 48
Implicit

Da, de abia acum am reusit sa citesc raspunsurile voastre...daca ar fi pentru mine, as pleca si maine...parintii v-am zis deja ce m-au sfatuit..sa am rabdare, ca Dumnezeu ne va ajuta, ca nu ne lasa, mai ales ca suntem implicati mult in activitatatea bisericii, sotul nu e un cantaret in cor, ci chiar cantaretul de la strana, el conduce corul si cantarea in biserica..Parintele zice ca de asta si ne munceste atata diavolul pt ca e implicat direct impreuna cu preotul in nsavarsirea slujbelor in biserica, dar ca Dumnezeu nu ne lasa...nu stiu ce sa zic...o fi asa, El stie...Eu ezit din mai multe pdv..e clar ca nu-mi place situatia, nici pt mine, nici pt copil..daca o iau in directia asta,da, ar trebui sa ma gandesc sa plec..as avea unde, in ro am pe mama si bunica, casa mea parinteasca, sunt singura pe care o au, ele ar fi fericite sa stau acolo, sa le ajut, doar ele m-au crescut..bani nu am, sanatatea e mai subreda, dar am studii supeioare, si ma gandesc ca mi-as gasi ceva de munca cu ajutorul lui Dumnezeu...nu mi-ar fi usor, asta e clar, in afara de casa de care dispun, as insemna sa iau totul de la 0..DAR, eu am crescut la fel, ai mei s-au despartit cand eram de 3,8 ani, mama a ramas cu parintii ei si cu mine, apoi cand aveam 12 ani a murit bunicul si am ramas doar noi 3 femei..le-a fost ft greu sa ma creasca , si financiar dar si asa in general..apoi , oricat s-ar descurca femeile fara un barbat, uitandu-ma in urma imi dau seama ca daca ar fi fost un barbat in familie, poate anumite lucruri ar fi fost altfel..mi-a fost greu cand am ales facultatea de ex, in adolescenta am avut niste derapaje pe care poate nu mi le-as si permis daca as fi avut autoritatea unei figuri paterne...desigur,pt ca nu am trait aspectele negative ale vietii de familie, certuri intre parinti si nimic de genul, am fost crescuta sufleteste parca prea in puf...nu cunosc reversul..poatedaca as fi avut tata, ar fi fost mai greu, poate nu se inteegraeu si cresteam intr-o atmoscefra ca cea din familia mea de acum...dar avea dreptate cineva care a raspuns mai sus..nu am avut un model real de familie..din cauza asta imaginea mea e una poate prea ideatica, mmereu am visat marae iubire, ca prin desene sau filme, cu finalul aub trait fericiti pana la adanci batraneti...ori finalul nu e clar acesta, nici pt cei care se inteleg...Poate ca neavand un model masculin am si avut asteptari prea mari... Mai sunt apoi si scrierile unor parinti induhovniciti care spun ca femeia aflata in astfel de situatii sa aiba rabdare, sa se roage si prin rabdarea ei lucrurile se pot schimba, sau poate contribui la mantuirea ei si a familiei..acum sa ziceam ca m-ar tine capul sa ignor jignirile, pana la urma atatia au fost huliti in lume, pana si Iisus, dar daca s-ar ajunge la violenta fizica serioasa...clar nu e bine, in primul rand pt copil, sa vada asa ceva, nu mai vb sa simta...oricum nu am nicio garantie, nici ca se ajunge nici ca nu, desi in ritmul asta nu se intrevad lucruri bune..De fapt asta cautam cu postrea mea, mai mult decat sfaturi, mmarturii de la cei care au trecut, sau au auzit cazuri asemanatoare, in care ascultaea de ceea ce zice biserica s-a dovedit buna, unde lucrurile s-ai schimbat in bine...uneori acelea imi par doar pilde menite sa incurajeze femeile sa fie supuse si sa aiba rabdare in crucea casniciei, cand in fapt ceea ce vedem si in cazul meu simt, e doar violenta , cearta, neintelegeri, suferinte..nu neg faptul ca Dzeu ajuta, sau ca cele care rabda isi primesc cununa..dar, am vreo garantie ca daca rabd, pt pacatele mele, pt mantuire, etc, Dzeu imi va feri copilul de repercursiunile negative...oare copilul meu nu va creste traumatizat de tensiunile si circul constant pe care-l faca tatal lui?...Va spun sincer, daca n-as avea copilul si as fi in situatia asta, as alege sa rabd pt pacate, considerand ca asta e ingaduit de sus , si ar rabda cat as putea, bineinteles, pana la violenta fizica grava...Dar sa aleg pt copilul meu, nefiind impacata indiferent ce as alege...mereu, chiar si acum ma gandesc ca poate daca mama ar fi rabdat mai mult as fi avut o familie, si poate era bine, sau poate rau..dar daca n-a fost, ma gandesc cum ar fi fost..si niciodata motivele pe care ea mi le-a explicat nu mi s-au parut suficiente...in sinea mea, eu am crescut fara tata pt ca mama a ales sa nu rabde mai mult..daca as pleca acum, oare ce i-as putea raspunde peste ani copilului meu..ca a crescut fara tata pt ca tatal lui ma facea dobitiaca , nenoricita etc si ma prindea de barbie la nervi?...nu spun ca nu e grav fata de modelul ideal al unei familii...dar parca e totusi banal pt alegerea unei vieti fara tata pt copilul meu....DAR daca ar fi sa ajunga sa ma loveasca efectiv, cred ca n-as mai avea de ales..sau am sa intru in randul acelo biete femei agresate, care on sa tot spere , zicand ca e doar o palma, doar o data, doar....doar...si poate...Imi venea sa-i zic paintelui ieri, " e usor sa zici sa am rabdare, cata vreme dta pe preoteasa o ridici mereu in slavi, o sprijini, si copiii dtale cresc linistiti, in intelegere si cu exemple frumoase", dar eu cand vad cumn sta puiul meu si asista la cum urla, jigneste si loveste tatal lui in masa, mi se strange inima in mine pt sufletelul lui...ca desi e mic si poate nu pricepe multe la nici 3 ani, dar sigur undeva in sufletelul lui e influentat..Iertati-ma, am scris tot ce mi-a venit in minte, si m-am descarcat aici...pe undeva simt ca ma ia disperarea, pe alta parte ma gandesc ca mai am o luna si daca ajuta DZEU ajungem in tara, o vad pe mama, ajung la Prislop si la preotii mei si poate ma vor ajuta dansii cu raspunsuri la toate astea..Rugati-va pt noi:)
Reply With Quote