[Nietzsche]

În prealabil postat de GMihai

Simplu. Porcariile astea sunt fie influente gnostice, asa cum am spus mai sus, in sensul ca gnosticii considerau creatia materiala ca fiind fundamental inferioara celei spirituale, cu consecinte in sensul unei viziuni eronate asupra ascetismului, fie, alternativ, sunt rezultatul unor frustrari pe principiul "strugurii sunt acri".

Dacă tot vorbim de struguri acrii și de vulpea neputincioasa exemplul cel mai elocvent este tagma preoteasca. Cu o logică înspăimîntătoare, au îndrăznit răsturnarea ecuaţiei aristocratice a valorilor(bun=nobil=puternic=frumos=fericit=iubit de Dumnezeu), menţinînd răsturnarea prin ura cea mai îndîrjită (ura neputinţei), afirmînd că„doar necăjiţii sînt cei buni, doar săracii, neputincioşii, înjosiţii sînt cei buni, suferinzii, nevoiaşii, bolnavii, urîţii sînt şi singurii pioşi, singurii evlavioşi, numai lor li se cuvine fericirea — pe cînd voi, voi nobilii şi despoţii, voi sînteţi pentru veşnicie cei răi, cei cruzi, lacomi, nesătui, lipsiţi de Dumnezeu, voi veţi rămîne veşnic şi cei nefericiţi, blestemaţi şi osîndiţi! Crestinismul de aici își trage seva, a ţinut partea a tot ceea ce este slab, josnic,degenerat, el şi-a croit un ideal din contrazicerea instinctului de conservare a vieţii puternice; el a corupt însăşi dreapta raţiune a naturilor spiritual puternice, întrucît ne-a propovăduit să resimţim valorile cele mai înalte ale spiritualităţii ca fiind atinse de păcat, ca unele ce conduc la eroare, la ispite.

Pentru mine, viaţa contează ca un instinct de a creşte, a aduna, a acumula putere, unde lipseşte voinţa de putere, acolo întîlnim decădere, nihilism.

Creştinismul o religie a milei.
Mila se opune afectelor tonice care sporesc energia sentimentului vieţii; ea acţionează depresiv. Omul îşi pierde din putere cînd îi este milă. Pierderea puterii, pe care suferinţa o aduce în viaţă cu sine, sporeşte şi se multiplică pe sine, încă şi mai mult, datorită milei. Însăşi suferinţa devine contagioasă prin milă; în anumite condiţii, datorită milei se poate ajunge la pierderea totală a vieţii şi a energiei de viaţă.

Mila se opune cruciş, în mare şi total, legii evoluţiei, care este cea a selecţiei naturale.
Ea se apără pe sine în favoarea dezmoşteniţilor şi condamnaţilor vieţii, există prin numărul mare al rataţilor de tot felul, pe care îi ţine în viaţă, conferă vieţii înseşi un aspect mai întunecat şi mai îndoielnic. S-a îndrăznit ca mila să fie numită virtute (ceea ce în orice morală nobilă trece drept o slăbiciune); s-a mers apoi mai departe, s-a făcut din milă virtutea, fundamentul şi originea tuturor virtuţilor - fireşte, numai din punctul de vedere al unei asemenea filosofii, fapt ce trebuie avut întotdeauna în vedere, care era nihilistă, care şi-a scris pe drapel negarea vieţii. Prin milă, viaţa este negată, încă o dată spus: acest instinct depresiv şi contagios se pune de-a curmezişul mizeriei, cît şi ca şi păstrător al oricărei mizerii, asupra a ceea ce ne convinge mila este nimicul... - Omul nu rosteşte „nimicul": el foloseşte pentru aceasta pe „dincolo"; sau pe „Dumnezeu"; sau „viaţa cea adevărată", stingerea, fericirea... Această retorică nevinovată, ce ţine de domeniul idiosincraziei religioase şi morale, apare imediat mult mai puţin nevinovată dacă se înţelege tendinţa care este învăluită aici în mantia sublimelor cuvinte: o tendinţă adversară vieţii.