[cristiboss56]

Andrei, „cel dintâi chemat la apostolie”
O veche traditie populară de la noi vorbeste despre Sfântul Andrei care, ajuns la portile Dobrogei de astăzi, a descoperit o lume tulburată de haitele de lupi ce misunau în vegetatia sălbatică din preajma Dunării. Apostolul, care avea darul vindecării si, mai ales, al minunilor, a vindecat rănile multora iar prin rugăciuni, „lega gura lupilor”. În felul acesta, toti îl aveau de sfânt si de mare ocrotitor.
Puterea de tămăduire, minunile cu care marele Apostol a impresionat populatia de la Istru, rămânând în constiinta locuitorilor până în zilele noastre, nu se pot explica decât prin puterile si minunile pe care Hristos Învătătorul le-a săvârsit în perioada scurtei si tragicei sale vieti pământene.
Sfântul Andrei a fost fratele lui Simon Petru, fiul unui pescar din Betsaida Galileii. În vremea în care Sf. Ioan Botezătorul stătea pe tărmul Iordanului cu doi dintre ucenii săi (cu Andrei si cu viitorul apostol si evanghelist Ioan), Mântuitorul trecea pe lângă ei. Atunci, Sf. Ioan îl zăreste si îl recunoaste zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu” (Ioan I, 29). Auzind aceasta, cei doi ucenici au pornit pe urmele lui Iisus. Când Mântuitorul a observat că cineva îl urmează, s-a oprit si i-a întrebat: „Ce căutati” iar ei au zis: „Rabi, unde locuiesti?”. El le-a zis: „Veniti si vedeti”. Au plecat împreună si au văzut unde locuia. Si au rămas cu El în ziua aceea. Unul dintre cei doi care auziseră cuvintele lui Ioan Botezătorul si merseseră după Iisus era Andrei, fratele lui Simon Petru. Andrei a dobândit convingerea că Iisus este Mesia cel asteptat. Cu mare bucurie s-a dus la fratele său Simon si i-a zis: „Noi am găsit pe Mesia” (Ioan I, 38-40). De aceea, Sfântului Andrei i se spune „Cel dintâi chemat” la apostolie.
Apostolul Andrei a fost, începând din acel moment, martor si participant direct la toate marile momente care au încununat viata pământească a lui Hristos. Autorii evangheliilor îl vor mentiona la înmultirea pâinilor si pestilor, când Mântuitorul s-a dus dincolo de Marea Galileei, urmat de o mare multime, „pentru că vedea semnele pe care le făcea cu cei bolnavi”. Andrei mai este mentionat după învierea lui Lazăr, când elinii l-au rugat pe Filip să le înlesnească întâlnirea cu Iisus: „Filip s-a dus si a spus lui Andrei, apoi Andrei si Filip au spus lui Iisus.” (Ioan XII, 22).
Deci, din momentul în care Sf. Ioan Botezătoru l-a descoperit pe Mântuitor celor doi ucenici, Sf. Andrei a fost alături de Acesta la nunta din Cana Galileei, a aflat despre femeia samarineancă, a cunoscut, evident, vindecarea de către Iisus a fiului unui slujbas împărătesc din Capernaum, apoi vindecarea bolnavului de 38 de ani lângă Poarta Oilor din Ierusalim, si s-a înfricosat, împreună cu ceilalti ucenici, atunci când L-au văzut pe Iisus umblând pe mare. Din momentul în care Iisus a intrat în Ierusalim a cunoscut si a fost martor, clipă de clipă, la toate patimile Mântuitorului ca să se bucure, apoi, de învierea Lui.
După Cincizecime, Apostolii au tras la sorti regiunile în care vor pleca să predice Evanghelia. Conform traditiei, cunoscută de Ipolit Romanul (†249), de scriitorul bisericesc Origen (†253) si de istoricul Eusebiu de Cezareea (†340), tinutul cuprins între Dunărea de Jos si Pontul Euxin, orasele grecesti de aici au fost evanghelizate de Sf. Ap. Andrei.
Între 1982-1686, Sf. Mitropolit Dosoftei scria în Proloagele sale pe luna noiembrie, la ziua 30: „Apostolului Andrei i-a revenit (prin sorti) Bitinia si Marea Neagră si Portile Propontului, Harcedonul si Vizantea unde-i acum Tarigradul, Tracia si Macedonia si sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea si altele pe Dunăre, Tesalia si acestea tooate le-a umblat”.
Prezenta Apostolului Andrei pe teritoriile noastre este mentionată si în alte documente. Astfel, în Doctrina Syriacă a Apostolilor se arată că teritoriile evanghelizate de el „sunt Niceea, Nicomedia, Bithynia si...Gothia”. Omilia lui Pseudo Atanasie precizează că Sfântul Andrei „a făcut misiune printre greci si barbari”, iar scriitorul Hypolyt Romanul mentionează si el că „Andrei a vestit scitilor si tracilor”. Sinaxarul Bisericii din Constantinopol retine că „acesta (Andrei) a predicat în Pont, Tracia si Scythia”. Istoricul bizantin Nichifor Calist (sec. XIV) mentionează si el că Sf. Andrei „a predicat în cetătile Pontului stâng, locuit de greci, romani si geto-daci”.
„Vietile Sfintilor”, lucrare tipărită în 1811 la Mănăstirea Neamt, îl prezintă pe Sf. Andrei „retras în partea Mării Negre cea despre Răsărit”. Se pare că spre aceste teritorii a plecat însotit de apostolii Matia si Tadeu pe care i-a lăsat la Edesa. În aceiasi lucrare tipărită în anul 1910 sunt amintiti si trei ucenici ai săi, Imma, Rhima si Pina, care erau sciti de origine, fosti lucrători de pământ, si care au primit cununa muceniciei pe când Apostolul propovăduia în Scithya Mică. Nu este exclus ca acesti ucenici să fi trecut cu marele Apostol pe la Dervent, să-si fi odihnit trupurile si să se fi rugat împreună în pesterile de la Ioan Corvin, să fi fost, poate, chiar botezati în pârâiasul cu cele nouă izvoare în formă de cruce din apropierea pesterii.
Istoricul bisericesc Nichifor Calist, pe baza unor stiri mai vechi, scrie că Sfântul Apostol Andrei a plecat de la noi spre sud, trecând prin Tracia, a ajuns în Bizant (viitorul Constantinopol), iar de aici a trecut prin Macedonia si Tesalia, ajungând până în orasul Patras din Ahaia (Grecia). Acolo a suferit moarte martirică, fiind răstignit pe o cruce în formă de X (numită până azi „Crucea Sfântului Andrei”). Biserica primară a stabilit, încă de la sfârsitul secolului II, ca dată de prăznuire a pătimirii sale ziua de 30 noiembrie. Nu se cunoaste anul martiriului său, unii istorici îl fixează în timpul persecutiei împăratului Nero, prin anii 64-67, altii mult mai târziu, pe la sfârsitul veacului „apostolic”, în cursul persecutiei împăratului Diocletian.
Să ne rugăm dar Sfântului Andrei, încrestinătorul daco-romanilor, zicând:
„Pe propovăduitorul credintei la geto-daci si slujitor al Cuvântului, pe Andrei cel dintâi chemat să-l lăudăm, că pe strămosii nostri i-a adus la cunostinta lui Hristos, crucea în mâini tinând si izbăvind din înselăciunea vrăjmasului sufletele lor, pe care le-a adus la Dumnezeu ca dar bine primit. Pe acesta, toti românii să-l cinstim, ca să se roage neîncetat lui Hristos Dumnezeu, ca să ne ferească de toată răutatea si să mântuiască sufletele noastre. ” (Stihira glasului 6 la Utrenia din 30 noiembrie, cu unele adaptări)