[HoratiuM]

b) al doilea fapt care de obicei trece neobservat este faptul că infinitul potenţial nu poate subzista prin sine însuşi, ci, în esenţa sa, el nu este decât o manifestare a Infinitului Absolut. Mai sus, la punctul a) tocmai am mers în direcţia apofatică a analizei în care am disociat elementele în ele însele şi am căutat să vedem ce este în sânul privaţiei. Argumentul este o variantă inversă a celui eleat.

Aici, însă, e cazul să dăm argumentul eleat în întreaga sa desfăşurare. Şi vom lua infinitul potenţial în două înţelesuri ale sale: cel de progresie la infinit şi cel de suspensie în privaţia determinată.

În ce priveşte progresia la infinit, celebrul paradox „Ahile şi broasca ţestoasă” intră nemijlocit în discuţie: pentru a parcurge o distanţă, trebuie să fi parcurs deja părţile sale. Or, cum infinitul potenţial nu are în faţa orizontului progresiei sale decât o infinitate a privaţiei, este clar că această infinitate nu poate fi parcursă decât într-o infinitate de momente. Adică ne aflăm în situaţia în care Zenon a postulat distanţa infinit divizibilă şi care nu poate fi parcursă decât parte cu parte; or, a parcurge parte cu parte o distanţă cu infinit de multe părţi care sunt infinit divizibile şi divizate înseamnă a nu parcurge nimic. Înseamnă pur şi simplu a sta pe loc.

În ce priveşte suspensia în privaţia determinată, ideea de potenţă sau de posibilitate duce la faptul că un element oarecare, aflat în posibilitate, este între fiinţă şi neant. Adică nu este nici afirmat, nici negat. Nu este nici actual, nici imposibil. Dar urmează ca el să fie tranşat şi aşezat, apoi, de o parte sau de alta: fie în actualitate, în existenţă; fie în imposibilitate, deci în inexistenţă. Or, în acest punct, pentru ca posibilitatea să fie reală, rezultă că atât fiinţa care oferă actul, cât şi nefiinţa, care oferă imposibilul, trebuie să fie reale. Dar această fiinţă nu mai poate să fie şi ea situată încă o dată în pură posibilitate; căci, în acest caz, am avea o recurenţă a posibilităţii la posibilitate, deci am cădea în inactualitate pură, adică în nefiinţă. Şi nimic nu ar putea fi vreodată actualizat, căci nu ar exista această opţiune. Ceea ce înseamnă că fiinţa care întemeiază posibilitatea nu poate fi situată sub conceptul de posibil — cum vroia Kant în critica argumentului ontologic. Ci această fiinţă este ceea ce pune în actualitate însăşi potenţa care se oferă unei determinări oarecare. Căci, pentru ca determinarea respectivă să poată să fie adusă la act, posibilitatea însăşi trebuie să fie reală (adică actuală) chiar şi înainte ca determinarea să fie adusă la act.

Cu alte cuvinte, de orice fel ar fi realul sau irealul, dacă el este cu adevărat real (propoziţie aplicabilă şi irealului în măsura în care îl aplicăm pentru ceea ce nu este, dacă aceea chiar nu este, cu adevărat, în mod… real(!)), el trebuie mai întâi SĂ FIE!

Din toate cele de mai sus rezultă că, până şi în momentul în care spunem că noi nu putem să tematizăm Totalitatea deoarece am fi determinaţi şi prizonieri în infinitul potenţial, de fapt, noi ne referim tocmai la Totalitatea Însăşi şi o tematizăm chiar şi atunci când spunem că nu avem acces la ea. Prin simplul fapt că avem conceptul completitudinii, al întregului, avem acces la Totalitate. Deci, în gândirea noastră este înscrisă această Totalitate prin chiar fundamentul care ne organizează orice act noetic sau judicativ. (Adică suntem după Chipul şi asemănarea Principiului.)

Aici evidenţele se adună şi din altă parte: dacă ne gândim la principiul identităţii vom găsi deîndată faptul că acest principiu însoţeşte orice fel de act al gândirii, fiind o referinţă imuabilă şi absolută a oricărui gând şi a oricărei judecăţi. Ba chiar şi a oricărei fapte. Dacă, de pildă, spun: „Principiul identităţii nu există”, eu mă folosesc, de fapt, de el pentru a încerca să-l suprim. E ca şi cu propoziţia: „Nu există adevăr” — despre care putem spune imediat: „Propoziţia nu există adevăr este un adevăr”. Deci referinţa la identitate se menţine până şi în actul negaţiei sale. La fel se întâmplă şi cu alte propoziţii autocontradictorii, de tipul: „Totul e relativ” — unde aflăm că cineva se află în afara relativităţii pentru a o constata şi că, deşi n-ar trebui să existe nimic apodictic, singura afirmaţie care este apodictică este negaţia apodicticităţii; sau „Nu există nici o certitudine” — faţă de care ar trebui să fie o banalitate replica imediată: „Sunteţi sigur?!?”.

Cele de mai sus sunt şi un răspuns pentru acei filosofi pe care îi invocaţi şi care practică paralogismul de o manieră atât de inflaţionară, încât gândirea lor s-a devalorizat până a intrat în incapacitate de plată. Adică e amuzant să auzi conştiinţa vorbind despre propria sa lipsă de sens: deci făcând afirmaţii despre sine prin care, deşi se află în plin discurs, se neagă, deci spune că acel discurs nu ar trebui să fie posibil, pe de o parte. Pe de alta, nu orice fel de afirmaţii, ci tocmai cele prin care… se dă sens desfiinţării sensului(!)…

Rezumând, în toată această replică foarte lungă am încercat să vă arăt că în mod eronat se crede că noi nu putem avea acces la ideea Totalităţii. Acest simptom apare doar atunci când gândirea este încă prizonieră conceptelor empirice. Deci când încă nu s-a renunţat la determinare şi se încearcă vizarea unor concepte limită precum cel de infinit sau de nedeterminat tot prin reprezentări ale unor entităţi finite; sau sunt puse în corespondenţă cu acestea.

Căci singurele concepte cu adevărat fundamentale în întreaga gândire sunt doar două: identitate şi diferenţă. Luate în sensul lor cel mai abstract, desigur. Dar, odată ce această abstracţie îşi face cu adevărat loc în gândire, empirismul este depăşit şi nu ne mai punem problema în termenii „ce este cu adevărat şi efectiv Totalitatea, în sens concret, empiric?” — un astfel nivel de problematizare este antifilosofic şi antiteologic prin excelenţă. Căci Infinitul Absolut nu se va reduce niciodată la un concept determinat sau la o senzaţie sau intuiţie determinate prin care să-l putem cuprinde de o manieră concret-sensibilă. Infinitul este prin definiţie ceea ce scapă determinării; dar aceasta nu înseamnă că el nu este prezenţă sau ceva cu adevărat real. Ci el este un Real care nu mai poate fi tematizat şi cuprins nici măcar prin gândirea discursivă (dianoetică); cu atât mai puţin prin simţuri sau intuiţii determinate. Ceea ce înseamnă că, pentru a ne raporta la El, e nevoie să avem curajul de a duce conceptele noastre determinate până în faza lor terminală, până la exhaustiunea care e capabilă să le reveleze esenţa — doar când vizăm necesarul, reuşim să ne salvăm din contingent. Doar când suntem suficient de lucizi şi curajoşi să facem acest salt conceptual vom fi şi în posesia posibilităţii de a participa la Necuprinsul Însuşi — adică de a depăşi tocmai posibilitatea. Pe scurt spus, El ni se va revela doar atunci când avem cu adevărat credinţa. (Credinţă care nu înseamnă „crede şi nu cerceta” şi nici „crezi în lipsa dovezii” — de obicei, aici dovada are acelaşi sens de determinare a unui fapt. Ci credinţă care înseamnă tocmai eliberarea gândirii de empiric, de noeza determinată, de reprezentări confuze şi amestecate, unde identitatea şi diferenţa nu sunt analizate în principiul lor de posibilitate.)