[Floare alba]

Mai demult, o rândunica avea-n cuibu-i sase pui,
Si privea la ei sarmana ca la chipul soarelui.
De cu zori pornea, sageata, cautând pe deal si vai,
Hrana pentru puii sai.
Si-n iubirea-i nu o data
S-a culcat ea nemâncata,
Dar destul de fericita ca nu s-a-ntâmplat nicicând,
Dintre pui s-adoarma vre-unul ars de sete sau flamând,
Nici n-a fost mai mândra mama decât ea-ntre rândunici,
Când vazu-ntr-o zi ca puii se facusera voinici.
Si n-a mai avut odihna nici cât ai clipi, sub soare,
Pâna când, pe fiecare pui, nu l-a-nvatat sa zboare,
Dar când toti puteau sa plece încotro voiau sub slava,
Rândunica, istovita, a cazut în cuib bolnava.
Si cu ochii plini de lacrimi tinta-n ochii fiecui,
Zise celor sase pui:
-Dragii mamii, eu de-aseara, simt în inima un cui:
Aripile greu ma dor
Si nici vorba sa mai zbor...
Dumnezeu mi-a dat putere, oricât am avut nevoi,
Sa gasesc într-una hrana pentru voi...
Astazi fiindca sunt bolnava, dragii mamii, se cuvine,
Mari cum v-ati facut maicuta, sa-ngrijiti si voi de mine.
Si ca nimeni dintre puii-mi sa nu simta ca mi-e rob,
Fiecare, sa-mi aduceti, zilnic, numai câte-un bob;
Ale voastre sase boabe milostive, ma vor tine
Pâna când o sa vrea cerul sa ma faca iarasi bine...

Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei sase pui
Si-au adus, vre-o sase zile, fiecare bobul lui...
Mai departe însa puii, beti de-al slavilor înalt,
Fiecare-având nadejdea ca-i va duce celalalt,
N-a mai dus nici unul bobul si, uitata mucenica,
A murit atunci de foame cea mai sfânta rândunica.

Si-a ramas apoi povestea trista, neluata-n seama.
Orisicui ai sta s-o spui,
Ca o mama îsi hraneste: sase, opt sau zece pui,
Însa zece pui, adesea, nu pot toti hrani o mama.