[ioan67]

Cu cativa ani in urma am participat la ora de Religie cand fiul meu cel mare, acum adolescent, avea unele probleme cu scoala... Nu avea tocmai la Religie dar, pentru ca tot eram acolo si pentru ca imi placuse ce discutasem la cancelarie cu profa de Religie, am rugat-o sa imi permita sa asist la ora.
Ce s-a intamplat?
Copiii erau atenti, se vedea limpede ca isi dau silinta sa participe la ora. Doamna era riguroasa, in mod evident stapanea materia, urmarea cu abilitate obiectivele didactice ale lectiei, folosea metode variate si potrivite continutului si copiilor dar... ora a fost slaba. Dupa mine.
De ce?
Cred eu, din doua motive principale:
1) Copiii nu erau, in mod vadit, atrasi de lectie. Se vedea clar (si apoi mi-a confirmat fiul meu) ca in afara de 2-3 copii ceilalti erau din familii care nu prea aveau treaba cu Biserica. Erau politicosi, respectuosi dar nu le placea, nu ii interesa.
2) Doamna era corecta, abila dar ...rece. Prea concentrata pe comunicarea exacta a cunostintelor si mai putin pe starea emotionala a elevului, pe receptivitatea lui, pe comunicarea dintre copii, pe relatie... Sa ma ierte Dumnezeu dar nu mi-as fi dorit o astfel de profa tocmai la Religie. Aceasta disciplina, mai ales, ar trebui predata de oameni care sa aiba capacitatea de a transmite iubirea pentru Hristos si Biserica. Banuiesc ca doamna iubea pe Hristos insa... nu transmitea asta. Religia nu e stiinta exacta, ea se preteaza la cantece, la poveste, la toata gama starilor nobile de spirit ale copiilor. De aici mi-am reintarit convingerea ca scoala nu poate transmite continuturi daca nu transmite si incurajeaza, mai intai, stari de spirit virtuoase, pline de incantare si iubire.... O atitudine de iubire si pasiune pentru disciplina respectiva si pentru universul ei uman merge imediat la inima elevului. Dragostea e contagioasa...

In concluzie, cred ca actorul didactic (profesorul) e personajul cheie si la disciplina Religie, ca la orice alta materie. Cu toate acestea, daca in familie copilul nu traieste in duhul vietii crestine sau traieste intr-o atmosfera indiferenta, formala, e greu de crezut ca va fi foarte receptiv si participativ la scoala, la ora de Religie.
Dumnezeu lucreaza (si) prin oameni. Familia si profesorul pot fi tocmai oamenii potriviti prin care sa lucreze Bunul Dumnezeu. Cred ca orice copil isi deschide inima fata de Evanghelie daca are adultii (parinti si profesori) potriviti pentru asta.

P.S. Partea buna a unor astfel de profesori este ca, totusi, ei nu spun prostioare in genul celor afirmate de P. Calistrat: "Biserica e totalitatea crestinilor botezati..." Astfel de profesori spun simplu si adevarat, pe intelesul copilului: "Biserica e comunitatea crestinilor" sau "comunitatea oamenilor botezati".
Dar la noi conteaza atat de mult sa fii "cumsecade", "de gasca" (probabil din pricina frustrarilor imense ale acestui neam - suntem avizi de atentie si afectiune), incat poti sa afirmi aproape orice numai sa ai limba "dulce", mieroasa, cu "iubire"....
Si as mai adauga ceva: as prefera ca adultii sa nu-i mai tina pe copii pe jos, cu capul plecat, in pozitia de patruped plin de cainta. Definitiile nu se construiesc la elev in atmosfera si postura penitentului la spovedanie. Dragostea se poate deprinde si sezind frumos pe scaun sau stind in picioare. De asemenea, m-as bucura daca tonul folosit de pedagog nu ar fi unul de "sus", care "stie tot", ci unul al egalului, plin de respect si consideratie pentru micut.
Si inca, as prefera ca adultul, fie el si preot, sa nu-l loveasca peste cap pe copil in timpul lectiei. Chiar daca o face cu dragoste...
In fine...