[Iorest]

Pt Carina referitor la subiect:

Am găsit o mărturie din cartea Despre Divorț - scriitorul ortodox Danion Vasile, ed. Areopag, 2020, pag 261-265 care mi se pare interesantă citez: -


[...]„Una dintre imaginile cele mai clare cu ajutorul căreia se poate înțelege viața de familie o oferă o mărturie despre viața unor călugări de la Muntele Athos.

(notă subsol): „Mărturia este preluată din capitolul Cei care îndură ispitele sunt socotiți asemenea mucenicilor, apărut în volumul monahului Andrei Aghioritul Patericul Sfântului Munte, apărut la Editura Sophia, București, 2010, pp. 122-124.
Aș vrea să recomand chiar lectura integrală a volumului respectiv.

O reproduc în continuare, iar apoi voi face câteva comentarii…

„La Coliba Sfânta Treime trăiau în nevoință cinci frați după trup, care s-au făcut monahi și au luat numele Atanasie, Grigorie, Artemie, Filaret și Macarie.

La început ei trăiau cu aceleași gânduri, în pace, dragoste, ascultare și respect față de schima monahală și călugărie, în acord cu voturile monahale.

Cu trecerea timpului, însă, evlavia cea dintâi s-a răcit, câte puțin și-a făcut loc îndrăzneala de frate și voia proprie, pe care diavolul cu artă și multă viclenie le ațâță, începând fiecare să facă ceea ce vrea, fără să întrebe pe nimeni.

Astfel, fără să prindă de veste, au intrat între ei răceala și înstrăinarea.

Au urmat învinuirile și neînțelegerile, care s-au încheiat cu incidente grave, certuri, încât ajunseseră să-și spargă capetele între ei, să-și rupă mâna, piciorul sau alt mădular, până când unul reușea să-l supună voii sale pe celălalt.

Fratele mai mic nu-l respecta pe cel mare și nici cel mai mare nu punea preț pe cel mai mic.

Certurile și situațiile acestea neplăcute continuau aproape în fiecare zi; rar se întâmpla să treacă o zi fără ca nevoitorii din împrejurimi să nu-i audă pe acești frați certându-se și
lovindu-se.

Oricare dintre vecinii și părinții din apropiere sau din altă parte încerca să intervină,
pentru a-i despărți, fugea snopit în bătaie, astfel că nimeni nu putea să-i ajute.

Au trecut patruzeci de ani de viață mucenicească, în care acești cinci frați s-au certat zi de zi.

Părinții de la Schit se obișnuiseră cu țipetele lor și-și spuneau: «Netrebnicii iar se ceartă și se omoară între ei!»

Până într-o zi, când țipetele s-au oprit. A trecut o zi, au trecut două, dar în Coliba lor domnea o liniște deplină.
Părinții s-au mirat, dar nimeni nu îndrăznea să meargă să vadă ce se întâmplă.

În cea de-a treia spre cea de-a patra zi, Sfânta Ana i se arătă în vis dicheului Schitului și-i spune:
«Duceți-vă împreună cu părinții să-i îngropați cu slavă și cu cinste pe cei cinci Mucenici ai lui Hristos, pe cei cinci frați care pentru dragostea lui Dumnezeu s-au făcut călugări și din pizma diavolului se certau fără motiv și în pofida voii lor, dar în fiecare seară, după Pavecerniță, se iertau din inimă unul pe celălalt și nu țineau răutatea niciodată mai mult de o zi, pentru că împlineau cu strășnicie spusa evanghelică:

Soarele să nu apună peste mânia voastră; mâniați-vă, dar nu greșiți (Ef. 4, 26).

Dicheul (înainte-stătătorul Schitului - n.n.),auzind acestea de la Sfânta Ana, i-a chemat deîndată pe părinți la Sinaxă și s-au dus cu toții la Coliba unde trăiau cei cinci frați.

Au găsit ușa deschisă, au intrat înăuntru și i-au găsit așezați în poziția în care monahii iau iertare [unul de la celălalt] după Pavecerniță în biserică.

Toți cinci răspândeau o mireasmă negrăită; s-a împlinit, în ceea ce-i privește, cuvântul Sfintei Scripturi: Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați, cu aceea veți fi judecați (Matei 7, 1-2) și acolo unde te voi afla, acolo vei și fi judecat.

Atunci toți părinții, după ce și-au însușit lecția despre neținerea de minte a răului, cu cinstiri și tămâieri i-au însoțit pe Mucenicii lui Hristos și le-au îngropat trupurile la cimitirul de obște, împreună cu ceilalți părinți, slăvindu-L pe Dumnezeu, care rânduiește în tot chipul mântuirea oamenilor.”

Poate că unii cititori se vor întreba: oare prin aceste rânduri, pentru că am afirmat că există o paralelă cu viața de familie, susțin că divorțul trebuie evitat cu orice preț, chiar dacă se ajunge la violență fizică, la mâini sau picioare rupte și capete sparte?

Nu, în niciun caz. (De altfel, divorțul este îngăduit de Biserică atunci când viața unuia dintre soți sau a copiilor este pusă în primejdie.)

Am reprodus această întâmplare pentru că, dacă i-aș fi cunoscut pe frații respectivi, cred că m-aș fi gândit că vor ajunge în iad, pentru răutățile și violența lor.
Dar, pentru că aveau puterea de a se ierta unul pe celălalt în fiecare seară, Dumnezeu i-a iertat și i-a primit în împărăția Sa ca pe niște mucenici.

Cred că tot așa Dumnezeu îi socotește mucenici și pe mulți dintre creștinii anonimi care duc jugul familiei, cu greutăți de tot felul, dar care își iartă soțiile în fiecare seară.

Și tot așa le socotește în ceata mucenițelor și pe femeile care, aparent, duc o viață de rutină, blazată, fără să strălucească prin rugăciune sau prin alte nevoințe, dar în fiecare seară găsesc puterea de a ierta toate greșelile soților lor și de a pune început bun mântuirii.

Noi încercăm să judecăm viața duhovnicească după mintea noastră omenească. Nu ne dăm seama cât de importantă este puterea iertării, că atârnă în fața lui Dumnezeu cât o mulțime de paraclise și mătănii.

Da, omul căsătorit care, cu toate greutățile și ispitele prin care trece, găsește în fiecare zi puterea de a pune început bun și de a ierta este pe calea mântuirii.

La judecată contează mai mult cât ai știut să îți ierți soțul sau soția decât unde ți-ai făcut concediile sau ce moștenire le-ai lăsat copiilor.

Cred că în familia creștină nu au ce căuta violențele fizice de care au avut parte cei cinci frați de la Muntele Athos.

Cred că normal ar fi să nu existe nici măcar certuri, reproșuri sau cuvinte urâte.
Dar, din păcate, în multe familii există.
Ele arată, în primul rând, puțină credință în Dumnezeu și puțină iubire.

Și, până la urmă, în întâmplarea cu cei cinci frați impresionant este că puterea iertării este atât de mare, încât nu doar acoperă o mulțime de păcate, ci te și duce în împărăția cerurilor.

Da, spre deosebire de familia ideală, familia reală presupune și trudă, durere, lacrimi, lipsuri și iar durere, dar, în toate aceste încercări, este prezent și Hristos.

El nu ne-a recomandat o cale spre rai plină de glorie, de succes și de bogății lumești.
Ci ne-a arătat calea pătimirilor.
Spre deosebire, însă, de calea monahală, care este, prin excelență, calea nevoinței și a crucii, familia creștină este o cale a iubirii.

Dar crucea nu lipsește din ea, ci, dimpotrivă, crucea ajută ca iubirea să se curățească de tot praful și să crească mai mult și mai mult.
Până la urmă, familia creștină este o cale a iubirii și a crucii, iar divorțul este tocmai lepădarea acestei cruci.
Motivele sunt multe, ba chiar din ce în ce mai multe, iar șansele de a duce așa cum trebuie
crucea căsătoriei par din ce în ce mai puține.

Totuși, Hristos le vorbește creștinilor prin cuvintele Sfintei Scripturi: În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea (Ioan 16,33).”[/...]