(sper sa fie citit integral)
Nu sunt homofob. Homosexualii nu-mi trezesc panică, nici vreun alt fel de teamă, și nu-mi provocă acele reacții fiziologice necontrolate ce constituie simptomele medicale ale fobiei. Doar că, astăzi, în cazul homosexualității, cuvântul „fobie” și-a pierdut semnificația inițială, iar limbajul în care se vorbește despre chestiune a fost atât de puternic ideologizat, încât împiedică, în loc să faciliteze înțelegerea acesteia. Acest limbaj, care, de fapt, ar trebui numit jargon, a fost însușit de către grupuri contraculturale agresive și transformat într-un instrument al luptei pentru putere. Așa-numitele grupuri gay fac parte din acest frontși, prin reversiune, vorbesc în numele tuturor homosexualilor.
Se poate considera că, în cazul lor, ca și în cazul organizațiilor feministe cărora le place să fie numite
„feminine” și să-și atribuie dreptul de a reprezenta femeile în general, avem de-a face cu o dialectică tipică pentru reprezentarea politică a minorităților.
Reprezentanții autodesemnați ai acestora nu sunt interesați de integrarea minorității în societate, lucru ce se înțelegea în mod tradițional prin obținerea drepturilor depline, ci, dimpotrivă, tind spre o tensiune maximă între grupul pe care vor să-l reprezinte și toți ceilalți. O astfel de situație le consolidează rolul în mod radical. Într-o societate integrată, aceștia ar fi de-a dreptul inutili. Subliniind anatagonismele, ei se fac indispensabili, în scopul luptei, nu atât pentru drepturi, cât pentru o anume poziție în comunitatea considerată ca un agregat de grupuri și minorități. Fiindcă grupările care vorbesc astăzi în Occident în numele drepturilor minorităților, luptă, de fapt, în mare măsură, împotriva ordinii civilizației, și atacă ideea însăși de bine comun, care stă la baza concepției tradiționale asupra politicii.
Unul dintre fronturile acestei lupte este tentativa – tipică pentru mișcările ideologice – de a pune stăpânire pe limbaj. Consecințele acesteia le-am cunoscut foarte bine în timpul dominației comunismului. Adoptarea limbajului marxist înlătura de fapt posibilitatea de a polemiza cu ideologia care stătea la baza acestuia. La fel este și astăzi în cazul jargonului stângist-liberal. Din el face parte termenul „homofob”, menit să-i stigmatizeze pe toți cei care nu se aliniază lobby-ului gay. Faptul că trebuie să dea de fiecare dată explicații, cum că nu este homofob, îl împinge polemist în defensivă și face imposibilă discuția. Prin urmare, poate, ar fi mai bine să ne asumăm această distincție.
Dacă homofob desemnează o persoană rezistentă la presiunea grupului gay, ar trebui să acceptăm această denumire.
În acest caz, eu sunt homofob și sunt mândru de asta.
Chestiune privată sau publică
Cu o jumătate de secol în urmă, în multe țări occidentale, homosexualitatea încă era pedepsită. Susținătorii drepturilor egale pentru homosexuali ridicau de obicei argumentul că opțiunile sexuale se manifestă în domeniului privat al individului și, dacă ele privesc persoane responsabile, și nu încalcă libertatea nimănui, nu ar trebui să facă obiectul unor sancțiuni legale.
„Suntem la fel ca și voi” – spuneau homosexualii –
„și singurul lucru care ne diferențiază sunt preferințele noastre erotice, care constituie o chestiune privată.”
De-a lungul acestor decenii, totul s-a schimbat.
Homosexualitatea a devenit o chestiune publică, iar grupurile gay o consideră drept un factor determinant al atitudinii omului. Termeni cum ar fi
„cultura” sau
„sensibilitatea” gay trebuie să conducă la concluzia că homosexualitatea creează un tip anume de umanitate. Punctul culminant al unei astfel de abordări este revendicarea parităților după modelul parităților
gender – care, potrivit feministelor, ar trebui să fie remediul față de nedreptățirea femeilor -, de unde rezultă că avem de a face cu o diferență și o specificitate de esență a grupului homosexual.
Aceasta subliniază unul dintre paradoxurile contraculturii contemporane, constând în faptul că, respingând identitățile tradiționale, naturale, susținătorii ei apelează la substitute ideologice ale acestora. Nu este vorba, deci, de un act de eliberare a omului de orice constrângeri – lucru, de altfel, imposibil -, ci de a crea forme artificiale ale acestora. Faptul că aceste forme de constrângere sunt noi nu înseamnă că ele sunt mai puțin restrictive.
„Suntem la fel ca voi, și, prin urmare, nu puteți să ne tratați altfel!” – accentuau susținătorii grupurilor homosexuale cu câteva decenii în urmă.
„Suntem altfel decât voi, și, ca atare, dorim să avem aceleași drepturi!” – cer succesorii lor de azi.
„Preferințele noastre sexuale sunt o chestiune privată și nu ar trebui să vă ocupați de ele!” – susțineau cei dintâi.
„Orientarea noastră sexuală ar trebui să fie acceptată public ca esența diferenței noastre. Atitudinea față de ea este măsura toleranței și deschiderii voastre!” – pretind cei din urmă.
Dacă totuși aceste opțiuni sexuale trebuie să devină o chestiune publică și principiul existenței unei noi minorități, prin aceasta, ele ar trebui să facă obiectul dezbaterii generale. Încercările de a li se închide gura tuturor celor care ar dori să ia parte la aceasta și stigmatizarea discuției propriu-zise, ca pe o manifestare de intoleranță, sunt tipice pentru teroarea politică utilizată de către grupările corectitudinii politice contra-culturale. Fiindcă noua abordare a homosexualității ridică unele întrebări de principiu. Cea fundamentală privește chestiunea naturii.