Citat:
În prealabil postat de maria25
Stiu, ai dreptate. Si stiu si eu asta. Ca daca vrei cu adevarat sa iesi din mocirla, poti.
Dar sunt in faza in care tot ce-i rau si negativ clocoteste in mine. Vad doar neputinta, frustrarea, rusinea, teama, dezamagirea... Ma blochez continuu la propozitia: ok, vreau, dar cum? Nu am bani. Prietenii au disparut. Aici este zidul. Sunt milioane de ganduri, de intrebari pe care le am. Am avut aproape tot. Acum am pierdut tot. Probabil tu cunosti acest punct critic. In plus, ma simt sleita. Trupeste. Psihic.
Am impresia nu numai ca bat basul pe loc, dar si ca daca fac un pas inainte, sunt doi inapoi pe urma. Imi repet, cu Dumnezeu inainte... si incerc sa tin capus sus...
Nu stiu... sunt multe de zis. Si pare atat de departe aceasta portita...
|
cunosc sentimentul ce te incearca.
asa cum spuneam, nici eu nu mai aveam prieteni.
doar familia ramasese langa mine.
imi aduc aminte, ca in cel mai crunt moment, le-am scris o scrisoare in care i-am rugam doar atat: va rog sa nu ma uitati. doar atat voiam.
si nu m-au uitat. iar faptul ca imi stiam familia alaturi de mine, mi-a dat puteri nebanuite.
sincer, m-am luptat cativa ani pana am iesit la suprafata.
dar am reusit. am reusit pentru ca mi-am dorit ca familia mea sa nu-si plece capul rusinata. pentru mine, viata mea nu mai conta. in acel moment am trait doar pentru ei.
doar pentru a le reda bucuria de altadata.
daca am reusit, macar un pic, doar ei pot spune.
ce vreau sa subliniez, este ca m-am tarat ani de zile prin noroi.
ani grei, foarte grei. imi amintesc cum, seara de seara adormeam plangand , fara a primi vreun raspuns la vesnica intrebare:de ce?
si inca ceva:eu nu aveam un copil pentru care sa lupt ...