Citat:
În prealabil postat de Dumitru73
cunosc sentimentul ce te incearca.
asa cum spuneam, nici eu nu mai aveam prieteni.
doar familia ramasese langa mine.
imi aduc aminte, ca in cel mai crunt moment, le-am scris o scrisoare in care i-am rugam doar atat: va rog sa nu ma uitati. doar atat voiam.
si nu m-au uitat. iar faptul ca imi stiam familia alaturi de mine, mi-a dat puteri nebanuite.
sincer, m-am luptat cativa ani pana am iesit la suprafata.
dar am reusit. am reusit pentru ca mi-am dorit ca familia mea sa nu-si plece capul rusinata. pentru mine, viata mea nu mai conta. in acel moment am trait doar pentru ei.
doar pentru a le reda bucuria de altadata.
daca am reusit, macar un pic, doar ei pot spune.
ce vreau sa subliniez, este ca m-am tarat ani de zile prin noroi.
ani grei, foarte grei. imi amintesc cum, seara de seara adormeam plangand , fara a primi vreun raspuns la vesnica intrebare:de ce?
si inca ceva:eu nu aveam un copil pentru care sa lupt ...
|
Cred ca ai reusit. Si cred ca cel mai frumos a fost faptul ca ai stiut familia aproape. Vreau sa te intreb... dupa acesti ani, ai primit raspunsul la acel 'de ce' ?
Mie mama mi-a spus de 3-4 ori pana acum sa o uit... In conditiile in care sunt singurul copil si ea este singurul meu parinte...
Si la mine nu este zi fara lacrimi si fara amaraciune... parca este aceeasi zi, zi de zi...