Știu că părerile sunt împărțite cu privire la acest grup de rugăciune; am citit și postarea fratelui Zaharia. Nu sunt, totuși, de părere că e treabă doar de călugăr rugăciunea în grup. Bineînțeles că vom fi ispitiți poate să ne mândrim, deși... mi se pare că ne facem mai puțin decât datoria. Dar întotdeauna când te înhami la un lucru bun trebuie să fii pregătit și vigilent pt. că vor apărea diverse ispite. Trebuie, adică, să te pregătești de luptă. Însă sunt de părere că e mai bine să intri în această luptă, decât să stai pe margine socotindu-te prea slab. Cum altfel să te întărești, dacă eviți încercările?
Pe de altă parte, modul acesta de a ne ruga în grup, știuți și neștiuți, l-am cunoscut prima dată în zilele din urmă ale părintelui Galeriu printre noi. Atunci s-a organizat un grup în care fiecăruia îi revenea citirea a două catisme la o anumită oră, așa încât rugăciunea să nu se oprească niciodată. Era, cred, cu binecuvântare, întrucât în biserică s-a organizat.
Aș mai adăuga faptul că această puțină rugăciune pe care o facem cu ocazia constituirii acestui grup ne este de folos în primul rând nouă, căci ne mai smulge din toropeala duhovnicească în care unii dintre noi (eu mai mult ca alții) zăcem.
În ce privește discreția cu care ar trebui s-o facem... cred că asta se și încearcă prin constituirea grupului, ca să nu fie chiar așa la vedere. Totuși, nici când te duci la biserică să te rogi nu poți să treci cu totul neobservat. De mândrie și de slavă deșartă mă știu oricum suferind, fie că mă rog, fie că nu. Însă dacă n-aș fi ispitit, poate nici n-aș ști, și, prin urmare, n-aș avea nicio șansă să mă tămăduiesc.