[Florinvs]

Cea mai mare „pedeapsă” pe care o aplica unui subaltern era aceea de a-l critica de faţă cu alţii, cât mai mulţi. Era un fel al lui de a „globaliza” critica, de a prinde în plasa acelei critici cât mai mulţi oameni, care se simţeau, cum se spune, cu musca pe căciulă. Interesant este faptul că, deşi se purta atât de dur, nimeni nu zicea despre el că este un om rău. Asta este o afirmaţie pe care o susţin cu tărie, dar recunosc că nu-mi explic de ce lucrurile se petreceau astfel.

Era de o corectitudine fără cusur. Nu s-a putut afirma niciodată că l-ar fi văzut cineva că vine de pe teren, din judeţ, cu ceva cadouri în portbagajul maşinii, adică alimente, vin, fructe, mă rog, ştiţi cum era pe vremea aceea, dar, desigur, nici acum nu s-a schimbat mare lucru, de pe teren se vine cu de toate. Nu, el nu admitea aşa ceva şi nostim este faptul că şoferului pe care-l avea îi atrăsese atenţia să nu profite şi să nu ia ceva de pe la CAP-uri şi IAS-uri. Şoferului bineînţeles că nu-i convenea prea tare chestia asta, ceilalţi şoferi ai şefilor făceau şi haz pe seama lui. Plus că trebuia să vină la serviciu zilnic cu costum şi cravată, proaspăt bărbierit şi bine dispus, dar asta numai aşa, fiindcă nu-şi putea permite să facă glume cu „şeful”.

– Aţi participat şi la petreceri împreună. Cum se comporta?

– Nu era, cum s-ar spune, un petrecăreţ. Avea însă grijă să nu adopte o atitudine care să le taie pofta de distracţie celorlalţi. Bineînţeles că nu toată lumea se simţea relaxată cu dumnealui de faţă. El nu era un consumator „serios” de alcool şi se abţineau de la băutură în exces toţi bărbaţii prezenţi. Cea mai mare ”nenorocire” era însă faptul că, în sala de petrecere, fumatul era cu desăvârşire interzis şi, în special pe la revelioane, fumătorii stăteau pe afară, în frig, ca să tragă o ţigară. El nu mai fuma, dar fusese un fumător convins. Fuma ţigări Aroma, fuma chiar mult, până a reuşit să renunţe la viciu şi să se transforme într-un mare duşman al ţigărilor. În sfârşit, la petreceri dansa, şi nu dansa chiar rău, deşi se înţelege că nu prea avea prilejul să exerseze. Rămânea în dans numai când erau melodii mai lente, îi era teamă de ridicol şi nu se lansa în bâţâieli de astea mai tinereşti. Nu scăpa niciun revelion, participa în fiecare an la acest gen de petrecere şi se retrăgea destul de repede, cel mai târziu pe la două dimineaţa, conştient fiind că abia după plecarea lui oamenii se eliberau de inhibiţii şi se distrau în voie. Avea obiceiul să nu rateze niciodată ziua de 8 Martie, când se îngrijea să organizeze petreceri cât mai frumoase pentru „tovarăşele femei”. De regulă, „maestrul de ceremonii” eram eu şi îi învăţasem dorinţele şi obiceiurile, astfel încât să fie bine organizate aducerea felurilor de mâncare, repertoriul orchestrei, jocurile distractive, mersul tombolei şi altele. Nu mă simţeam umilit că mă ocup de astea, aveam timp să mă distrez şi eu cu soţia în voie, de fapt îmi plăcea să conduc chestiile alea, adică „să mă dau mare”. Ştiţi, eu sunt oltean şi oltenilor le place să iasă în evidenţă.

– Era un om credincios?

– Nu am pătruns niciodată în această intimitate de conştiinţă. Cred mai degrabă că era detaşat de postura practicantului religios ori, poate, credea într-un Judecător Suprem, la care voia să ajungă fără intermediari – preoţi şi biserică. Niciodată nu l-am văzut făcându-şi cruce, dar înţelegeam că nu se împotrivea ca oamenii din jurul său să fie credincioşi. De altfel, soţia lui, doamna Flori, era foarte credincioasă şi ştiu că îşi putea manifesta în voie toate câte le presupuneau obiceiurile şi practicile religioase.

„Refuza să comenteze ştirile proaste, derapajele de orice fel, inspirate şi alimentate de aşa-zisa noastră democraţie”

– După revoluţie, când s-a stabilit la Slobozia, şi-a manifestat cumva intenţia de a reveni, într-un fel sau altul, în politică?

– Doamne fereşte! L-au căutat unii şi i-au propus să fie consilier judeţean sau local, să-l pună pe tot felul de liste, dar s-a împotrivit cu mare hotărâre. Nici nu voia să audă. Nu l-am putut face să participe la niciun fel de adunare. Odată, m-am şi supărat pe el. Era în anul 2011. Scrisesem o carte despre istoricul unui oraş din Ialomiţa, Ţăndărei, şi primăria de acolo a vrut să organizeze o lansare mai deosebită. Ar fi vrut toată lumea să participe şi domnul Tănase. Ştiau că sunt în relaţii bune cu el şi au insistat să-l conving să vină. Primarul chiar lansase zvonul că va veni şi Tănase la lansare, astfel că a avut o participare de excepţie la eveniment. Dar el nu a vrut să vină şi mie nu mi-a căzut tocmai bine chestia asta. Citea însă ziarele locale, îi plăcea să ştie ce se întâmplă în judeţ, dar refuza să comenteze ştirile proaste, derapajele de orice fel, inspirate şi alimentate de aşa-zisa noastră democraţie. Am vrut să-l mai scot, să-l mai plimb prin judeţ, dar s-a împotrivit fără explicaţii. Cât a fost mai sănătos, în primii ani de când a venit la Slobozia, îi plăcea să iasă la piaţă, piaţa fiind foarte aproape de noi, apoi s-a ataşat foarte tare de căţeluşul său, Tomiţă, pe care îl plimba în fiecare dimineaţă într-un parc din apropiere. Dar cel mai mult timp petrecea acasă, în apartament, privind la televizor numai la emisiunile de ştiri şi cele sportive.

– Care credeţi că a fost cea mai mare bucurie sau realizare pe care a avut-o Gheorghe Tănase în viaţă?

– Nu cred că pot răspunde la întrebarea aceasta. Era un om care se exterioriza foarte rar, avea intimităţi care nu se devoalau complet niciodată. Îl ghiceai numai când era supărat, am spus supărat, nu nervos, fiindcă părea că nu se enervează. Era foarte stăpân pe el. Bucurie? Ce bucurie? Nu ştiu să fi avut, nu ne lăsa să vedem asta la el. Şi totuşi, să nu credeţi că vreau să spun vorbe mari, dar cele mai mari bucurii ale lui erau numai cele legate de munca sa, de succesele sale, de asigurarea binelui pentru cei din jurul său. Era omul care se ataşa de locul unde muncea. M-am convins de asta fiindcă l-am putut descifra în două judeţe. La fel se ataşase şi de Vaslui, şi de Ialomiţa. Avea obiective în munca sa, nu se lăsa antrenat de fleacuri. La Ialomiţa, în ultimii ani, l-am văzut de câteva ori trăind mici bucurii. Asta s-a întâmplat când a intrat prima dată în apartamentul pe care i-l pregătisem la Slobozia. Aa, să nu uit, a fost în cea mai bună dispoziţie când şi-a sărbătorit împlinirea a 80 de ani, de care am mai povestit. Eram în vizită mai multe familii şi pentru prima dată l-am văzut şi l-am auzit spunând glume. Ni le citea făcând mare haz. Ne-am mirat toţi fiindcă nu-l credeam în stare de asemenea efuziuni. Da, atunci cred că l-am văzut cu adevărat fericit.