Si eu sunt la fel dar nu cred ca e bine. Am observat ca, paradoxal, cugetarea autentica la nevrednicia noastra si la multa rabdare si iubire a lui Hristos, desi e o cugetare care implica un anumit chin, ofera un soi de liniste launtrica, un inceput de nadejde...chinul nu e desfigurant ci creator, ne creaza pe noi insine, incepe sa miste sufletele noastre care zac precum niste cadavre. De aceea, cred ca atunci cand vom ajunge cu adevarat la aceasta cugetare cei din jur vor putea observa daca nu veselie macar o anumita liniste pe chipurile noastre. Stiu ca cei din jur nu trebuie sa ghiceasca amaraciunea luptelor pe care le avem cu patimile si pacatele noastre.