Acum am sa-ti povestesc despre mine. Am 34 de ani, 4 copii, ieri am imlinit 12 ani de casnicie.
L-am cunoascut pe sotul meu intr-o tabara studenteasca. Pentru el am fost dragoste la prima vedre, pentru mine a mers totul mai lent... Frumos este ca, pentru amandoi, totul continua si creste.
Eu mergeam la biserica, el nu stia nici sa-si faca cruce cum trebuie. Cand l-am cunoscut, mie abia imi daduse papucii un tip cu care nu fusesem dispusa sa ma culc. In zilele acelea nu aveam chef de nimeni si nimic... si totusi... a fost sa fie.
Relatia a inaintat lent, din cauza mea. Odata i-am spus ca o sa ii spun ceva si probabil ca nu o sa mai fie interesat sa continuam. Am ajuns si la acea discutie si i-am zis ca eu nu vreau sa avem realtii intime pana la casatorie, nici nu vreau sa stam cu anii impreuna, suntem prieteni, ne plimbam, ne cunoastem si daca vedem ca ne intelegem ne casatorim si ne apucam sa ne construim viata, iar daca nu, nu. Nu are rost sa pierdem ani in tot felul de incercari. A fost uimit pe moment, ca un dus rece, apoi a zis ca el nu vrea sa distruga ceea ce apreciaza si ca pana la urma am dreptate si apoi m-a zis ca daca intr-o zi voi vrea sa fiu sotia lui el va fi foarte fericit. Asta se poate considera cererea mea in casatorie, fireasca, timida, fara cazut in genunchi, declaratii si inel cu nestemate.
In primii ani de casnicie am vazut amandoi ce buna a fost calea pe care am mers. Noi aveam familie, copii, ne faceam noi cu manutele noastre viata
noastra in timp ce prietenii lui isi faceau si se desparteau de prietene... pana la urma au inceput sa-i zica ca a avut noroc.
Odata, mi-a zis sotul meu ca ce desteapta am fost ca am fost asa de rea (in sensul ca nu am cedat) si mi-a zis cam cum discutau colegii lui despre prietenele lor, cum le inselau desi ele aveau relatii intime cu ei, cum se saturau si se debarasau de ele.
|