[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 1

Al lui David, nescris deasupra la Evrei.

Fericit - bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor, şi în calea păcătoşilor n-a stătut şi pe scaunul pierzătorilor n-a şezut;
De aici este lesne a cunoaşte că cei ce au tălmăcit dumnezeieştile Scripturi, aflînd de demult deasupra-scrierile la Evrei, le-au mutat în limba elinească şi pe acestea. Căci au lăsat nescris deasupra Psalmul de faţă şi pe cel următor, aşa cum i-au aflat, neîndrăznind a adăuga ceva de la sine la cuvintele Duhului.
Unii din cei ce au scris pricinile Psalmilor au zis că acesta de faţă cuprinde învăţătură morală, iar mie mi s-a părut că nu este mai puţin dogmatic decît moral. Căci cuprinde nu numai mustrarea păcătoşilor, ci şi pe a păgînilor, şi sfătuieşte a lua totdeauna aminte la dumnezeieştile cuvinte, dintru care dobîndim folos nu doar moral, ci şi dogmatic.
Şi foarte cu potrivire a pus marele David înaintea scripturii sale fericirea, urmînd pe al său Fiu şi totodată Stăpîn, adică pe Mîntuitorul Hristos, Care a început învăţătura către Sfinţii Săi Ucenici de la fericiri:
„Fericiţi - cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor.” (Stăpînul Hristos este Fiu al lui David ca om, după glasul Sfintelor Evanghelii, căci: „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui Avraam, fiul lui David”; iar Domn al lui şi Făcător - ca un Dumnezeu, că al Lui este glasul: „Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea.”)
Deci începutul fericeşte pe cel ce nici nu s-a împărtăşit în cale cu necredincioşii, nici nu a primit sfatul păcătoşilor ca pe unul adevărat şi întemeiat (că pe aceasta a numit-o „stare”), şi a fugit de statornica stricăciune a pierzătorilor. Iar acest nume, adică „fericit”, este numire dumnezeiască. Şi martor e dumnezeiescul Apostol, strigînd: „Fericitul şi singur Stăpînitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.” Stăpînul nostru Dumnezeu a dat-o cu împărtăşire pe aceasta şi oamenilor, precum şi pe celelalte. Pentru că, numindu-Se El credincios - „Credincios, zice, este Dumnezeu, prin Care v-aţi chemat la împărtăşirea Fiului Său”, iar Fericitul Moisi zice: „Dumnezeu este credincios şi nu este nedreptate întru Dînsul” - a numit şi din oameni „credincioşi” pe cei ce primesc cuvintele Lui fără de îndoială. Aşa, fiind şi numindu-Se Dumnezeu, Marele Dăruitor a dat cu împărtăşire şi oamenilor această numire şi strigă: „Eu am zis: Dumnezei sînteţi, toţi fii ai Celui Preaînalt, iar voi ca nişte oameni muriţi.” Deci numele acesta, adică „fericit”, este rod al săvîrşirii faptei bune. Că - precum fiecare din meşteşugurile din viaţă priveşte la sfîrşit, adică: meşteşugul cel de luptă, către cununile de măslin; cel ostăşesc, către biruinţe şi semne de biruinţă; cel doctoricesc, către sănătate şi către izbăvirea de boli; cel neguţătoresc, către adunarea banilor şi către avuţia bogăţiei - aşa şi ştiinţa faptei bune are ca rod şi sfîrşit dumnezeiasca fericire. Şi nimeni, văzîndu-l fericindu-se aici numai pe bărbat, să nu socotească cum că neamul femeilor se lipseşte de această fericire. Stăpînul Hristos, alcătuind fericirile cu neamul bărbătesc, n-a oprit muierilor cîştigarea faptei bune. Cuvîntul cuprinde împreună cu bărbaţii şi pe muieri, căci „cap al muierii este bărbatul”, după cum zice dumnezeiescul Apostol. Celelalte mădulare ale trupului se împreună cu capul, iar capul, încununîndu-se, se bucură. Aşa şi noi, vorbind către cineva şi numindu-l pe dînsul „cap iubit”, nu-l despărţim de celelalte părţi ale trupului, ci vorbim
Şi nu aşa prOST pomenit mai întîi de „cale”, apoi de „stare”, apoi de „scaun”, ci ştiind cu de-adinsul că gîndul suferă mai întîi pornire - ori rău ar fi, ori bun - apoi stare, apoi oarecare adeverire întărită. Deci sfătuieşte ca nici cu mintea să primească vreo înţelegere păgînească, nici să călătorească spre vreo lucrare fără de lege.
Dumnezeieştii Scripturi îi este drag a numi „necredincioşi” pe cei ce cred în nedumnezeire ori în multă dumnezeire, „păcătoşi” - pe cei ce voiesc a trăi întru fărădelege şi au îmbrăţişat viaţă stricată, iar „pierzători” - pe cei ce se pierd nu numai pe ei înşişi, ci îi împărtăşesc şi pe alţii de pierzare şi de vătămare, ca şi boala ce năpădeşte şi asupra oamenilor, şi asupra dobitoacelor, de care se umplu cei ce se apropie de bolnavi. De aceea cuvîntul porunceşte a fugi de soboarele acestora.
Dar, fiindcă fuga de răutate nu ajunge pentru săvîrşirea faptei bune - „abate-te de la rău şi fă binele”, zice Psalmistul, iar Fericitul Isaia: „Încetaţi răutăţile voastre, învăţaţi-vă a face binele” - Fericitul David a adăugat foarte după cuviinţă:
2 ci în Legea Domnului - voia lui şi, în Legea Lui va cugeta ziua şi noaptea.
Nu numai că se cuvine să le urască pe cele zise mai-nainte, ci să şi ia aminte la dumnezeiasca Lege, noaptea şi ziua, şi să le voiască pe acelea pe care le porunceşte dumnezeiasca Lege şi să-şi îndrepte a sa viaţă după scopul aceleia. Aşa a şi legiuit Dumnezeul tuturor prin Moisi, zicînd: „Vor fi graiurile Legii acesteia totdeauna în gura ta şi vei cugeta întru dînsele şezînd, şi sculîndu-te, şi zăcînd şi în cale umblînd. Şi le vei spînzura pe dînsele de mîinile tale şi vor fi neclintite înaintea ochilor tăi.”
Apoi, arată şi rodul care odrăsleşte de aici:
3 Şi va fi – zice – ca pomul cel răsădit lîngă izvoarele apelor, care rodul său va da în vremea sa,
4 şi frunza lui nu va cădea şi toate oricîte va face vor spori.



[SIZE=2][/SIZE]