Doamna Aspazia Oțel Petrescu este și va rămâne o mărturisitoare a lui Hristos, Cel care i-a trimis îngeri păzitori în celule comuniste. Așa cum bine subliniază editorul, ,,în volumul de față sunt ecouri ale acestei mărturisiri”…fiind vorba de femeia creștină, gata să rabde chinuri mucenicești din iubire pentru Hristos și pentru Neamul Românesc…”
Fidelă convingerilor legionare, așa cum au fost majoritatea intelectualilor, din acea perioadă, 14 ani de temniță, cu Hristos în celulă, Aspazia Oțel Petrescu, a știut să-și păstreze demnitatea și dragostea pentru neam, credința fiind prezentă alături de mărturisitori. Cu toții au fost animați de același ideal: iubirea pentru Hristos, lupta împotriva comunismului, dragostea pentru țară și neam.
,,Noi l-am întâlnit (pe Hristos -.n.n.) viu și adevărat în vârful foamei, al setei, al frigului, al singurătății și al terorii de nedescris…”
Pentru Aspazia Oțel Petrescu, temnița, a fost ,,o onoare așa cum și Petre Țutea o considera”, toți răspunzând la o chemare a suferinței pentru izbăvirea neamului.
Strigătul i-a fost auzit în toți anii de cumpănă. Rugăciunea i-a salvat viața.
Cuvinte de folos, cuvinte vii…Comunicarea directă, smerită, i-a adus lumina tainică a Celui Preaînalt. Acolo, în răceala zidurilor, a primit mângâiere, mulțumind pentru suferința primită.
Emoționantă evocarea, aruncării sale în izolatorul 3, o celulă mică cu șobolani… Experiența sa mistică pare fi desprinsă dintr-o filă de pateric.
,,Doamne nu mă lăsa…”
Și strigătul i-a fost auzit…,,în clipa aceea toată realitatea din jurul meu s-a transfigurat. Nu mai era nici lucarna, nici platforma, nici scări care coborau, nici șobolani. Nu mai era nimic. Era o imensitate alba, era o lumină albă, eu eram cuprinsă de aceasta lumină, eu o simțeam concretă, atât de concretă încât eu o credeam materială. Era ca o lumină concretă, materială, o simțeam, mă simțeam cuprinsă în ea…Și nu era o lumină ca de la soare sau ca de la bec. Era o lumină ireală, o lumină…vibratoare” aducătoare de bucurie, de liniște și pace.
Cred, sunt convinsă că această izolare în celula trei, nu a fost întâmplătoare – Sfânta treime mereu prezentă printre fii săi!
Dar asta Nu aveau cum să știe și să înțeleagă inchizitorii…
Fascinante aceste trăiri povestite cu blândețe și smerenie. M-aș bucura dacă în timp ar dispărea ,,disprețul nătâng al unora” față de mărturisitorii Neamului Românesc. Istoria acestui încercat popor trebuie cunoscută așa cum a fost, recunoscându-ne valorile, idealurile înaintașilor.
,,Cum să nu iubești neamul care pune ca pecete pe trăirea sa credința primită de la strămoși din propria cenușă?”
Nu putem nega sau deforma adevărul. Fără jertfa lor, cum am arata acum ca popor? Ne încăpățânăm să îi distanțam pe cei care într-o perioadă a vieții lor ne-au arătat calea spre mântuire. Ei l-au cunoscut pe Hristos în celulă!
,,Acolo în toiul suferințelor de neîndurat, ni S-a descoperit ca Domn al iubirii și al îndurării, prieten adevărat, certitudine imediată, naturală și clară ca lumina zilei”.
|