Mosh-Neagu, asa este, se poate zice ca am fost inconstienti. Chiar si eu, uitandu-ma in urma, ma gandesc ca am avut mare curaj. Insa nu e vorba de asta, pur si simplu atunci cand ai nevoie simti bratele Domnului in jurul tau si vine si curajul de a face lucruri de care, in mod obisnuit, te-ai teme.
In ultimii ani m-am luptat cu asta si inca este enorm de greu. Sa accepti tot ceea ce primesti, cu inima senina si cu increderea ca va fi bine, nu e usor. E un razboi pe care cred ca il ducem toata viata din cauza sufletului nostru cazut.
Yasmina, nu am scris pt. ca am considerat ca nu am multe de spus. Plus ca, scriind ceva, te lasi in mana interpretarilor si nu stii cat de departe pot ajunge. Am trait-o si eu pe pielea mea si nu mi-a fost bine stiind ca am generat o problema in sufletul cuiva.
Insa o minune trebuie marturisita si voi spune de cate ori am ocazia ceea ce am trait
. Asa cum si eu am fost intarita sufleteste cand am auzit ceea ce au trait altii, asa poate si cuvintele mele vor da curaj cuiva. Curaj sa ne acceptam cu bucurie viata asa cum este ea, dar mai ales sa ne acceptam copiii, indiferent cand si cati vin. Au ei un rost in lumea asta devreme ce ni-i da Dumnezeu
.
Fetita mea cea mare (care maine implineste 7 ani) a stiut din primele zile ca astept un bebe, fara sa-i spuna nimeni, mi-a zis ca in burta mea e o fetita mica. Am intrebat-o de unde stie si mi-a raspuns ca ea s-a rugat seara sa aiba si ea o surioara, ca fratii nu mai vor sa se joace cu ponei
. De atunci ar fi trebuit sa fiu sigura ca totul va fi bine, dar a fost f greu cu atatea probleme si ispite.
Mihnea Dragomir, e cutremuratoare povestea doamnei, minuni se intampla mereu in jurul nostru, trebuie doar sa avem ochi sa le vedem.