* aducând Domnului acele daruri pe care suntem în măsură să le aducem: aur, smirnă şi tămâie, dacă suntem regi, ori numai ungându-L cu mir ori spălându-I picioarele ori măcar dându-I apă să-şi spele mâinile şi picioarele (cum, vai, nu a făcut Simon leprosul);

* ori – ca păstorii – fluierând, căci magii cu steaua călătoresc iar îngerii cu păstorii slavoslovesc, căci oricare pornire din inimă e primită şi păstorii nepricepându-se de altceva mai înalt şi nedispunând de averi îşi vădesc dragostea şi bucuria fluierând şi îndoială nu încape că primit a fost spontanul şi voiosul lor sărman fluierat;

* după cum primite vor fi fost şi giumbuşlucurile măscăriciului de la “Notre-Dame (din nuvela lui Anatole France), acela care seara după o zi de truda şi tumbe, intră în mareaţa catedrală, îşi scoate din traistă uneltele lui de pehlivan şi începe a înghiţi foc şi a face tot soiul de năzdrăvănii în faţa icoanei Maicii Sfinte cu Pruncul în braţe, spre indignarea paraclisierului care se pregătea să-l alunge cu aspră admonestare dacă nu ar fi văzut, înfiorându-se, cum Prea Curata coboară din icoana spre a-i şterge saltimbancului sudoarea de pe frunte cu propria-i mahrama, în vreme ce Pruncul râde şi bate din palme;

* fiindcă toţi într-un fel ori altul suntem măscăriciul de la Notre-Dame şi toţi slăvim pe Hristos numai pe măsura darului, puterii şi priceperii noastre, potrivit stilului nostru ar zice Blaga;

* iar părintele Brown al lui G. K. Chesterton dezleagă încâlcite probleme poliţiste şi o! de-ar da bunul Dumnezeu să ne învrednicim toţi a fluiera cu tot atâta curăţie şi înfocare ca păstorii din jurul peşterii de la Betleem!

* şi-L mai slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsideraţi, nu numai cei sărmani ci în general cei care nu se bucură de atenţia şi cinstirea semenilor, cei uitaţi sau părăsiţi: acestora să le dovedim gentileţe, cuviinţă, solicitudine;

* prin acte de curaj, de vitejie, făcându-ne – e bine să ne-o tot repetăm – regulă şi lege şi crez din socotirea fricii drept mare şi grav păcat;
* prin orice fel (cât de neaşteptat, de neconformist) de faptă bună, prin bucuria gratuită, linişte, împăciuire, bonomie analoagă celei a preacreştinului personaj al lui Dickens, nemuritorul domn Pickwick (Dostoievski îl aşeza pe aceeaşi treaptă cu eroul lui Cervantes);

* prin vizitarea celor în nevoi (măcar noaptea, pe ascuns, întocmai ca Nicodim);

* oprindu-ne de la păcate, devenind adevăraţi creştini, orice am fi fost înainte de trezire, cu oricare urâte ori scârbavnice păcate ne-am fi murdărit (ca arhiepiscopul Becket, cel ucis în altar din porunca regelui englez Henric al II-lea – fostul său tovarăş de petreceri – fiindcă odată hirotonit arhiereu n-a mai vrut să ştie de prieteşugurile şi rătăcirile de altădată) şi conform textului de la 1 Cor .VI, 11;

* sărutând pământul, fără pricină, din euforie şi extaz, ca Aliosa Karamazov;

* luptându-ne cu morile de vânt, mânaţi de gândul ajutorării urgisiţilor, ca Don Quijote;

* scriind, pictând ori compunând (cei care pot) capodopere: toate au fost şi sunt create numai în starea harului sfinţilor (Sfântul Iustin: toate câte filosofii şi legislatorii le-au gândit şi le-au spus frumos, le-au elaborat graţie părţii de Logos aflătoare în ei –citat după Pr .Prof. I. Coman, Patrologie 1, p. 39).

* sărutând pe cei leproşi, termenul acesta lepros fiind luat în cel mai cuprinzător înţeles, ca în Sărutul dat leprosului al lui François Mauriac ori ca echivalent cu acei Geachteten despre care a scris Ernst von Salomon: orice ins izolat, prigonit, ocărât pe nedrept, de care căpătuiţii, rostuiţii, fricoşii, chivernisiţii, slugarnicii se feresc şi se tem, e un lepros vrednic a fi sărutat;

* refuzând a privi la cel în suferinţă şi descumpănire, urmând exemplul dat de James A. Balfour care se destăinuia: îmi fac un imperativ din a nu mă holba la oricine se află, în prezenţa mea, într-o situaţie penibila ori în stare deznădăjduită (ceea ce implică sila şi uimirea faţă de toţi spectatorii care dau buzna la execuţii capitale, torturi, trageri pe roata, arderi pe rug ş.a.m.d.);

* rugându-ne aşa cum ştim, chiar dacă nu cunoaştem la perfecţie tipicul rugăciunilor (şi poate nici Tatăl nostru, ca în povestirea cu cei trei sihaştri de pe insulă care nu-l ştiau dar umblau pe mare);

* crezând că Iisus e Hristos, aşa cum L-au mărturisit Petru, Marta, Natanael, orbul din naştere, samarineanca…, făcând voia Tatălui (Ioan 1, 49), lăsând oricând toate baltă şi de izbelişte spre a-I urma lui Hristos (ca pescarii Ioan şi Iacov, ca vameşul Matei…);

* ascultându-I cuvântul, ca Maria, dar şi slujindu-I la masă ca Marta, ca soacra lui Petru;

* neîncetând a reflecta asupra adevărului că ideile de bază ale învăţăturii lui Hristos sunt două: dragostea (Ioan XIII, 34 si XV, 12-13) şi libertatea (Ioan VlII, 31-32);

* neprecupeţindu-ne vremea, zăbovind, ca samarineanul cel milostiv, pentru a veni în ajutorul păgubiţilor, accidentaţilor, nenorociţilor;

* aducându-ne mereu aminte că în orice semen al nostru sălăşluieşte suflarea lui Dumnezeu, adică o fărâmă de spirit divin (care-i infinit aşa încât şi fărâma se împărtăşeşte din infinit), şi purtându-ne cu el ca atare, nebatjocorindu-l, nedenunţându-l, nevânzându-l pe un număr anume de arginţi ori pentru necurata plăcere de a-l vedea cum suferă, neurmând faţă de el pilda lui Iuda;

* căci altminteri săvârşim păcatul (fără iertare) de hulire a Duhului Sfânt aflător în orice om: ocărârea aproapelui (să nu ne mai mire că Domnul sorteşte judecăţii sinedriului, pe cine zice fratelui său: netrebnicule şi gheenei focului pe cine îi zice: nebunule!), luarea în râs a celui aşezat pe cruce (aşa cum au făcut arhiereii, căpeteniile, cărturarii, ostaşii şi trecătorii : Mat. XXVII, 39-43; Marcu XVlII, 29; Luca XXlII, 35), predarea refugiatului în mâinile prigonitorilor săi, rânjetul îndreptat spre suferinţa altuia, bucuria pricinuită de necazul vecinului, împietrirea inimii, învârtoşarea cugetului, semeaţa birocraţie, tâmpa indiferenţă ori cruda retragere în sine când e vorba de nevoia celor din jurul nostru.

Enumerarea, am spus-o, e strict exemplificatorie. Să nu se îngrijoreze nimeni: oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi pe Domnul. Şi poate că această mărturisire de zi cu zi, în împrejurări modeste şi mărunte, nu-i deloc mai uşoară decât cea eroică de care nu toţi avem parte. (Asupra adevărului acestuia a stăruit Fericita Tereza din Lisieux). Să nu ne înşelăm gândind că deoarece nu ni se iveşte prilej de mucenicie nu avem cum să-L mărturisim şi slăvim pe Domnul nostru, Care-i prezent nu numai în cer şi în iad, în slava cerului ori în adâncurile marii, ci şi în fiecare clipă şi la orice pas al vieţii celei mai obişnuite. Gestul Veronicăi, măscăriciul de la Notre Dame, banalul zâmbet al omului de bunăvoire, vorbuliţa caldă spusă omului necăjit ajung spre a ne convinge că suntem neîncetat îmbiaţi cu posibilitatea de a ne recunoaşte şi vădi ucenici feluriţi şi neabătuţi ai lui Iisus Hristos.