[CristianR]

Cătălin, am cerut răspunsuri simple din cauza experienţelor nefericite anterioare în dialogul cu tine, care nu este posibil, din păcate. Iar apoi n-am mai aşteptat răspuns.
Însă voi preciza, nu ca răspuns ţie, ci pentru cei care eventual citesc ce am scris mai sus, că nu doar că nu contest sau resping dogmele, ci le consider izvoare vii şi inepuizabile de cunoaştere a Dumnezeirii. Sunt porţi deschise către cunoaşterea de Dumnezeu, care este nesfârşită ca şi El, şi care este vie, căci Viu este Dumnezeu.
Asta e ceea ce încerc să subliniez, că în toate trebuie să avem caracteristicile viului - şi în cunoaştere, şi în iubire (ca formă de cunoaştere) - flexibilitate, creativitate, creştere, dezvoltare etc.

Cădem adesea în dezbateri sterile în jurul dogmelor, uitând de fapt în ce constă adevărata cunoaştere; uitând de Hristos, la cuvintele spuse direct de El raportându-ne adesea mai puţin. Ca dovadă, nu suntem preocupaţi de pildele pe care le comentează în fiecare duminică teologii la biserică, ci de divergenţe dogmatice şi canonice; despre care Hristos n-a vorbit explicit.

Nu suntem capabili să adoptăm genul de gândire pe care ni l-a lăsat, îndeosebi în pilde şi parabole, încercând să sistematizăm gândirea, limitând-o în felul ăsta şi chiar omorând-o, în consecinţă. Învăţătura Lui nu este limitativă, ci deschisă ca lumina Soarelui.

Nici n-a venit doar ca să ne lase o învăţătură - greu de înţeles atunci de către apostoli şi lămurită în veacurile următoare de Biserică -, ci, mai ales, ca să-L cunoaştem. A venit să trăiască viaţa noastră, ca noi să o trăim pe a Lui. A venit cu tot ceea ce este El, inclusiv cuvintele pe care ni le-a dat şi care vin de la o Persoană către alte persoane, nu sunt nişte idei de sine stătătoare, lipsite de viaţă.

Când tu (oricine) îmi spui ceva pentru mine e foarte important ceea ce îmi transmiţi din tine prin cuvântul pe care mi-l adresezi; mai mult decât ideea abstractă, ce poate fi, eventual, evaluată ca adevărată sau falsă. O astfel de analiză o poate face mai bine un computer, nu e nevoie să fii om.

Cred că asta e şi problema cu unitatea Bisericii şi faptul că ne acuzăm atât de des unii pe alţii de erezii şi schisme: Ne amăgim cu ideea că suntem în comuniune cu Hristos pentru că din când în când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Său, dar nu ne împărtăşim cu inima şi cu mintea, nu-L cunoaştem şi nu-L iubim deopotrivă. Şi, ca atare, nu ne iubim nici noi între noi şi nici nu ne cunoaştem. Suntem mai curând o adunătură decât o comunitate; ne lipseşte relaţia.