[cristiboss56]

3.1 Cum se naşte păcatul. Păcatele capitale

Omul modern nu vrea să ştie de păcat, nu are nici măcar noţiunea păcatului pentru că societatea în care trăieşte este o societate permisivă la extrem. Astfel libertatea omului, înţeleasă şi trăită greşit, îl conduce la robia faţă de bunurile materiale şi plăcerile senzuale. Orizontul omului modern se reduce la lumea materială. Chiar şi în Biserici, mai ales în Occident, păcatul este trecut cu vederea de teama de a nu-i pierde şi pe puţinii credincioşi care mai frecventează slujbele religioase. Totuşi orice om, chiar dacă nu-i place să audă vorbindu-se de păcat sau nu mai ştie ce este păcatul, suferă cumplit de pe urma păcatului. Nu există rău şi suferinţă în lume care să nu fie cauzate de păcat, deşi, datorită păcatului însuşi sau limitelor omeneşti, nu putem vedea întotdeauna legătura directă între păcat şi suferinţă. Tocmai de aceea Biserica are datoria de a ţine trează conştiinţa credincioşilor cu privire la păcat şi de a-i ajuta să se ferească de păcat sau se izbăvească de robia păcatului când acesta a pus stăpânire pe ei.

După Părinţii tradiţiei ascetice la care ne referim aici, păcatul este un atac al duhurilor rele şi se insinuează mai întâi în mintea omului. Dacă mintea nu este în stare de veghe (trezvie) ca să respingă atacul diavolului dintru început şi să rămână curată, atunci păcatul pătrunde în inimă şi în simţuri pe care le tulbură, iar apoi se exteriorizează în cuvinte şi fapte reprobabile la adresa celor din jur, provocându-le suferinţă. Când păcatul se repetă timp îndelungat, el duce la împătimire, adică pune stăpânire pe libertatea omului, reducându-l la starea de sclavie: „Adevărat, adevărat zic: Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului” (Ioan 8, 34).

Privit în sinea lui, păcatul, respectiv răul pe care-l generează, nu are realitate ontologică cum are adevărul sau binele; el este doar o minciună, o iluzie şi o capcană a minţii în care demonul ţine omul într-o stare infernală unde nu există nici pace, nici odihnă. Păcatul primilor oameni este tipic pentru păcatul tuturor oamenilor. Adam şi Eva au primit ispita diavolului şi au luat minciuna lui drept adevăr (nu veţi muri, cum a zis Dumnezeu, dacă veţi mânca din pomul oprit), mai ales că acest pom era „plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit”. După mâncarea din pomul oprit, al cunoştinţei binelui şi răului şi alungarea lor din rai, Adam şi Eva şi-au dat într’adevăr seama de binele din care au căzut şi de răul în care au ajuns. Aşa au trebuit să sufere toată viaţa de pe urma păcatului lor. Desigur „pomul oprit” este simbolul legilor lui Dumnezeu care guvernează întreaga creaţie, ca şi al poruncilor divine cu privire la viaţa oamenilor care trebuie respectate dacă vrem să trăim pe potriva naturii noastre creată pentru comuniunea cu Dumnezeu şi să ne bucurăm de viaţă. Diavolul ne face însă să credem că putem trăi şi fără de Dumnezeu, respectiv fără respectul legilor divine pe care ni le prezintă ca pe o povară greu de purtat. Mai simplu este să ne conducem după cum ne dictează simţurile şi după „spiritul veacului”, adică după cum trăiesc cei mai mulţi. Astfel Dumnezeu este exclus practic din viaţa omului, chiar dacă acesta nu se declară ateu sau chiar dacă încearcă să slujească la doi Domni: lui Dumnezeu şi lui Mamona (cf. Matei 6, 24). În fond, păcatul lui Adam şi al nostru al tuturor este încercarea de a deveni autonomi faţă de Dumnezeu pentru a face ceea ce ne place sau ceea ce credem noi că este bine. Şi pentru că păcatul este legat, mai cu seamă, de plăcerea simţurilor, Părinţii ascetici descriu cercul vicios al păcatului astfel: omul caută frenetic plăcerea, care însă îl aruncă curând în braţele durerii şi vrând să scape de durere fuge din nou spre plăcere. Tradiţia ortodoxă consideră ca „păcate capitale” (deosebit de grave): mândria, iubirea de arginţi, desfrânarea sau adulterul, invidia, lăcomia, mânia şi lenea. De asemenea „păcatele împotriva Duhului Sfânt”: împotrivirea faţă de adevărurile credinţei creştine, încrederea nechibzuită în bunătatea lui Dumnezeu care ne face să păcătuim cu nepăsare crezând că Dumnezeu ne iartă şi fără pocăinţă, deznădejdea faţă de mila şi bunătatea lui Dumnezeu, pizmuirea aproapelui pentru darurile primite de la Dumnezeu şi nepocăinţa până la moarte. Tot păcate deosebit de grave sunt şi „păcatele strigătoare la cer”: crima (inclusiv avortul), sodomia (desfrâul împotriva firii), asuprirea văduvelor, orfanilor şi a săracilor, oprirea plăţii lucrătorilor şi necinstirea şi lipsa de mulţumire faţă de părinţi.

Va continua