[aubergine]

În prealabil postat de laurastifter

Da, desigur că nu mă refeream la cei aflaţi încă la vârsta copilăriei, ci la adolescenţii şi adulţii care ar avea această atitudine.
Este o curiozitate firească, putem spune, gândind din perspectiva acelor persoane.
În schimb, dacă am încerca să empatizăm şi cu părinţii adoptivi...
Cum ne-am simţi noi, oare, dacă propriul copil, pe care-l creştem de când era bebeluş (sau, în orice caz, de la o vârstă foarte fragedă), ne-ar spune că el vrea să-şi cunoască "părinţii" (biologici), doar aşa, din curiozitate etc?
Oare nu s-ar naşte, în mintea noastră, întrebarea: "cum, el crede că are mai multe rânduri de părinţi? Ne pune pe noi, cei care i-am fost în permanenţă alături, pe acelaşi plan cu cei care i-au dat viaţă din greşeală şi apoi l-au părăsit?"...
Dar desigur, nefiind nici în situaţia de copil adoptat, nici în aceea de părinte adoptiv, nu pot judeca, nu pot înţelege în totalitate (oricât de bogată mi-ar fi imaginaţia) trăirile şi frământările celor implicaţi în acest gen de relaţii (părinte adoptiv - copil adoptat).
Doamne ajută!

Orice copil normal la minte, care a fost parasit si adoptat apoi, isi iubeste parintii adoptivi si nici nu vrea macar sa mai stie de cei care l-au abandonat. In cazul in care vrea sa ii revada, ori e excesiv de bun copilul, dand dovada de prostie, ori parintele il cumpara cu cadouri, incercand sa compenseze timpul pierdut prin bani, si atunci din nou copilul e prost ca accepta.