[maria-luisa]

În prealabil postat de Pelerinul

Nu stiu daca s-a mai discutat sau tb pus in alta parte thread-ul - im cer scuze in avans pt asta
Un editorial al lui CTP referitor la filmul lui von Trier

Antichrista

Greu de uitat icnetul batjocoritor al sălii când, pe ecranul negru de final al Antichristului, Lars von Trier scrie "Acest film este dedicat lui Andrei Tarkovski (1932-1986)". Oamenii reacţionau la prăpastia dintre imensa delicateţe a geniului rus, în filmele căruia nu şi-au avut locul niciodată imagini sau replici de tip "interzis sub 18 ani", oricât de realistă şi crudă ar fi fost acţiunea, şi violenţa amestecată cu sex dusă la extrem de Lars von Trier. Subsemnatul n-am scos niciun sunet, întrucât îi iubesc pe amândoi aceşti mari cineaşti. Şi când e vorba de iubire, întotdeauna îmi mai rulez o dată filmul în minte la câteva ore după ce l-am văzut.

Rezultatul a fost dispariţia prăpastiei. Dedicaţia lui von Trier are noimă: obsesia fundamentală din Antichrist se regăseşte în miezul Nostalghiei şi Sacrificiului tarkovskiene. Este vorba de sentimentul degradării omenirii contemporane, deviată pe o cale artificială, oarbă şi nemiloasă care duce spre sfârşitul lumii. La Tarkovski, acest sentiment bântuie şi Solarisul şi Andrei Rubliov şi Stalker, dar în Nostalghia şi Sacrificiul, făcute după prima moarte a artistului, părăsirea Rusiei pentru exilul occidental, şi în aşteptarea celei de-a doua, el invadează de-a dreptul ţesutul filmic. Boala pare pecetea care îl desparte pe cineast de "sănătatea" înspăimântătoare şi iresponsabilă a celorlalţi. Când realizează Antichrist, von Trier este şi el grav bolnav, nu de cancerul care l-a ucis pe Tarkovski, dar de cancerul minţii, depresia.

Apropierea nefiinţei trezeşte într-un om obişnuit tristeţi şi disperări legate de neîmpliniri personale. În artist, disperarea ia proporţiile planetei, întregii omeniri. În calea dezumanizării globale, Tarkovski pune ca semn roşul focului - alter egoul său îşi dă foc sieşi sau casei sale, iar von Trier roşul sângelui. Un penis ejaculând sânge în locul spermei, roşul distrugerii în locul albului fecund, poate fi o secvenţă greu suportabilă, dar ea îşi are rostul ei în delirul apocaliptic din mintea tulburată a danezului. Nici Sacrificiul, nici Antichrist nu sunt capodopere, sunt fişe clinice ale unor genii care continuă să secrete intermitent artă.

Mecanismul declanşator din Antichrist este prezent în spaţiul dramaturgic al Nordului - micul Eyolf al lui Ibsen, nenorocirea care i se întâmplă unui copil când părinţii erau prea ocupaţi să facă sex. Apoi însă, ideea lui von Trier, inspirată din psihanaliza clasică, este profundă şi originală artistic: mintea femeii chinuite de vinovăţie până la demenţă este o pădure în munţi, pe care soţul psihiatru, vinovat şi el, o explorează ca un alpinist. Pădurea este locul anxietăţii, al spaimei şi durerii surde din suflet. Când Ea spune: "Aş vrea să mă las să cad lată, să mă topesc în iarbă, să nu mai exist, odată cu pământul, cu râmele, cu rădăcinile", El îi spune: "Fă-o" şi urmează una dintre imaginile de neuitat marca Lars von Trier.

Şi astăzi, după aproape un veac, spectatorii închid ochii şi întorc capul în faţa lamei care despică un glob ocular în "Câine andaluz" al lui Buñuel. Aceeaşi reacţie o obţine von Trier folosind o foarfecă şi un alt organ, gingaş, al anatomiei feminine. Buñuel voia şocul suprarealist pur. Bolnav de depresie complicată cu ceea ce Noica numea catholie, setea maladivă de universal, von Trier aşază groaznica imagine sub semnul exasperării faţă de o umanitate descompusă de păcat. Charlotte Gainsbourg este Antichrista, aşa cum Emily Watson fusese în "Breaking the Waves" o imagine feminină christică mai puternică decât toţi Iisuşii masculi ai lui Zefirelli, Scorsese sau Gibson la un loc. Ca şi Dogville, Antichrist este un film anticreştin, propune mântuirea prin rău, prin răul împins la extrem.

Tânăr, Tarkovski întrezărea salvarea umanului în religie sau artă. Când îi era tot mai aproape sfârşitul, în ultima imagine din Sacrificiul, nu mai vede decât Natura ca fiind Biserica Mântuirii în care să-ţi găseşti adăpost şi Opera supremă pe care nu poţi s-o creezi, poţi doar să o iubeşti. Natura e şi în cazul (artistic şi clinic) al lui von Trier limanul şi punctul de plecare pentru Odiseea umană 2010 and beyond the time. Imaginea pârâului poleit de linişte şi de razele moarte ale Lunii, străbătut de un biet podeţ de lemn, singura punte dintre Lumea de neîndurat şi Pădurea Nebună, e locul de întâlnire dintre cei doi mari bolnavi, Tarkovski şi von Trier.

Nu am vazut filmul, dar vreau sa raspund la intrebarea din semnatura ta.
1. Cel mai curat este Dumnezeu
2. Dintre oameni, cei ce-L iubesc pe Dumnezeu, cu toata fiinta lor si implicit pe semenii lor, cu credinta deplina ca Dumnezeu este lumina pentru toti si ca intr-un final toti se vor intoarce catre EL, cel care este Unul in toate.

In rest...interesant comentariu. M-ai facut curioasa sa vad filmul. Am vazut cateva imagini, dar nu-mi place violenta si l-am evitat.