[adam000]

Atunci cand simti iubirea Lui Dumnezeu pt tine, simti si iubirea Lui Dumnezeu pt ceilalti, pt toti semenii tai. Si atunci constientizezi ca trebuie sa-i iubesti si pe ceilalti, sa nu-i ranesti, sa nu le faci rau, ca sa nu ranesti iubirea Lui Dumnezeu pt tine si pt ceilalti, ci pe cat posibil sa ii onorezi iubirea Lui pt tine iubindu-i pe toti (ceilalti semeni, aproapele) pe care ii iubeste El. Caci Dumnezeu iubeste atat de intens, delicat si smerit. Si atunci iti dai seama cum fiecare pacat, fiecare lucru pe care biserica il numeste pacat de fapt raneste iubirea Lui pt tine si pt semeni. Si vrei sa nu mai pacatuiesti, sa nu ii mai ranesti iubirea Lui. Si straduindu-te, in iubirea Lui sa nu ii mai ranesti iubirea, constati cat de bolovan esti si cum numai prin infranare, rugaciune si tacere poti reusii sa te indrepti macar un pic spre dezideratul acesta si numai cu ajutorul Lui. Atunci cand constientizezi ca Dumnezeu este al iubirii si nu al regulilor, simti toata libertatea in iubire, in iubirea Lui, iar postul nu mai este al regulilor seci, ci doar un mijloc (singurul mijloc?) prin care te stradui sa te infranezi la a face rau celorlalti si tie insusi, din iubire pt El, fiind umplut de bucuria iubirii Lui. Atunci iti dai seama ca toata viata ar trebui sa fie o infranare din iubire, in iubire, si constientizezi responsabilitatea la care am fost chemati, responsabilitatea iubirii semenilor din iubire pt Dumnezeu si pentru iubirea Lui pentru ei. Atunci postul este o bucurie a iubirii, nu o suma de reguli care in afara iubirii delicate si smerite a Lui Dumnezeu, pot parea cat se poate de absurde sau tampite.