M-as ruga: ,,Doamne, ajuta-ma sa-l iubesc pe aproapele meu ca pe mine insami!", dar constat ca nici pe mine insami nu ma iubesc suficient. Caci daca m-as iubi cu adevarat, as face tot ce este important pentru sufletul meu. Mi-as calca in picioare orgoliile, as da branci maniei, mandriei, lenei etc.

Din pacate, nu intotdeauna reusesc sa aplic in practica cele citite. Adeseori abia dupa ce despic firul in patru imi amintesc cuvintele intelepte ale Sfantului Siluan Athonitul sau ale Parintelui Porfirie sau ale altor sfinti cu privire la iertare si la iubirea vrajamasilor. Verific daca n-am gresit eu, apoi mai verific daca n-am facut vreun pacat pentru care sa-mi trimita Dumnezeu vreun canon de pocainta prin cei pe care sunt tentata sa-i numesc vrajmasi.

Apoi mai stiu ca diavolului nu-i place sa someze, abia asteapta sa-i raneasca pe crestini. Pe mine m-a ranit prin cel pe care-l numesc dusman. Dar si ,,dusmanul' respectiv este tot o victima a diavolului, fiindca pentru a ma supara pe mine si-a agonisit pacate si, poate, munca vesnica. Daca am sufletul plin de iubire, ma gandesc la sufletul lui si ma rog pentru mantuirea lui. Ma intristez vazandu-l cazut intre talharii patimilor. O, de mi-ar veni in minte cat mai des acest gand mantuitor!