Florin-Ionuț, creștinismul a fost de la bun început, și este în continuare, un implant de viață dumnezeiască în corpul unei lumi captive în cadrele propriilor ei limite. Până la sfârșitul veacurilor Biserica va juca în deplasare, pe terenul adversarului, iar când "adversarul" încetează să mai fie astfel, prin asimilarea în corpul ei divino-uman, va căuta mereu un alt ținut pustiit de ororiile libertății pentru a-l anexa și pe acela Împărăției.
Domnului I-a bineplăcut ca echipa Sa să joace cinstit, după regula de aur a libertății instituite încă de la facerea lumii și istalate adânc în ființa omului. De aceea Biserica n-a mărșăluit triumfal prin istorie, fiind nu de puține ori pusă în situația de a metaboliza eșecuri dureroase, învățând din mers cum să-și regleze raporturile cu lumea căderii. Într-un astfel de moment dificil au apărut singuraticii, anahoreții.
Astăzi ei sunt percepuți ca niște vârfuri ale Bisericii, și chiar sunt în felul lor. Dar creștinii din vremea de acum uită că ei s-au dus în pustie ca să ne facă rost nouă, nenorociților din prima linie a frontului, de energie dumnezeiească pentru a birui acolo unde suntem fiecare. Au ales singurătatea pentru ca noi să înțelegem comuniunea și să funcționăm împreună ca un trup, trupul Domnului. Putem să ne bazăm pe ei, avem spatele păzit cu strășnicie, însă ne rămâne nouă responsabilitatea să stăm cu fața unii către alții.
Tot din Filocalii aflăm că ispitele nu intră acolo unde locuiește virtutea. Așa că înainte de a le vâna în aer, mai înțelept ar fi să ne asigurăm că n-au niciun aeroport unde să aterizeze. Oricum văzduhul e plin de ele, la ce bun să tragi cu pușca într-un cârd cu sute de ciori?
__________________
Prostul este dușmanul a ceea ce nu cunoaște (Ibn Arabi)
|