Scuză-mă că intervin, dar greşeşti amarnic. Gândiri ca ale tale stau la baza unor foarte mari greşeli în educaţia modernă. Părinţii nu trebuie priviţi ca nişte sfinţi şi nu trebuie să ne încălcăm raţiunea cand avem impresia că ei greşesc. Ai dreptate în partea a doua din ce ai scris (care se contrazice total cu prima): părinţii sunt tot oameni obişnuiţi, fac şi eu greşelile lor. Nu doar în tinereţe, ci toată viaţa, că aşa e omul. Noi, ca şi copii, nu trebuie să îi aşezăm pe un piedestal. Replici de-ale părinţilor, ca "uite ce-ai făcut, copile. eu nu am făcut niciodată aşa ceva" îi setează copilului nişte aşteptări mult prea mari, pentru că el, în copilările îşi doreşte să fie exact ca părinţii lui, la maturitate. Pornind de la ideea că părinţii lui sunt nişte "sfinţi", fără pată, mai presus de greşeli, care sunt umane, şi încălcându-şi raţiunea când aceasta îi spune că părinţii lui greşesc, copilul va porni în viaţă cu o stimă şi un respect de sine extrem de scăzute. Căci el va greşi, aşa cum greşeşte tot omul, dar se va învinovăţi mult prea mult pentru o simplă greşeală, cu ideea că "dacă părinţii mei au putut să facă mereu alegerile cele mai bune şi să nu greşească, eu de ce nu pot? nu sunt bun de nimic".
Când copilul ajunge un anumit nivel de maturitate, când are discernământ şi poate înţelege lumea în care trăieşte, are chiar datoria de a-şi atenţiona părintele când e pe cale să greşească.
Raportând totul la cazul expus aici, eu cred că Laura ar trebui să vorbească cu părinţii ei, deschis. Mai întâi separat, căci după cum spune ea, poate discuta mai uşor cu ei în felul acesta. Să îi explice tatălui ei greşeala imensă pe care o face, să îl îndrume spre dumnezeu şi spre biserică, dacă crede că asta îl va ajuta. Şi cu mama ei la fel. Dar mai ales, să le spună cum se simte ea şi cât de tare o rănesc prin comportamentul lor. Vorbesc în calitate de mamă când spun că niciun părinte nu va rămâne indiferent la durerea copilului său. Dacă nu se vor îndrepta pentru ei, se vor îndrepta pentru ea.