[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Frate Ioane,

Tot așa pot și eu susține că Domnul nu ne dă automat iertare prin simplul fapt că ne spovedim. Mai trebuie să și credem că ne dă, ca un bun și milostiv cum este Dumnezeul nostru.

Am înțeles că ai citit în ultima vreme din Gheron Iosif și din ucenicii lui. Și eu pun mare preț pe Mărturiile din viața monahală, sînt două volume care nu ar trebui ratate. Rețin de acolo ce subliniezi tu, că harul se retrage mai ales în cazul lui rarisim după experiențele contemplative tocmai ca să nu cumva să cadă urît de tot în păcatul mîndriei cu formele sale subtile mai ales pentru noi, creștinii de rînd.

Gheron Iosif a fost de la 18 ani pînă la bătrînețe în munte, a praticat rugăciunea inimii... nu ne putem noi compara cu trăirea lui. Dar avem de învățat din experiența lăsată scrisă, e adevărat.

Da, simplist și tehnic eu cred împreună cu anonimul Pelerin rus, cu Sfinții Ioan Gură de Aur, Nicolae Cabasila, Ioan Carpatul, Ioan Iacob Hozevitul și nu numai ei că astăzi și acum sîntem iertați dacă o cerem cu credința în mila Lui Hristos. Este atît de logic pentru mine și mă bucur că am temei biblic și în Sfînta noastră Tradiție.

Dacă ar fi după cum zici tu, nici preoții nu ar avea voie să săvîrșească Liturghia pentru că rugăciunile de curățire dinainte de momentul euharistic nu ar fi ascultate de Dumnezeu. Unde mai pui că se și împărtășesc de fiecare dată fără ca duhovnicul lor să-i spovedească înainte. Asta ca fapt divers.

Îți recomand să-l întrebi pe duhovnic la următoare întîlnire ce părere are despre chestiunea asta. E influență eterodoxă sau face parte din viața unui ortodox autentic?

Frate,
Mă tem că porţi discuţia cumva înspre termenii unei alegeri de tip alb-negru, când de fapt e vorba (după convingerea mea) de o continuitate şi completare între mai multe faţete ale vieţii de credinţă. Una creşte prin cealaltă, se sudează şi se potenţează reciproc.
Spovedania şi rugăciunea cu căinţă sunt întrepătrunse. De fapt chiar în actul Mărturisirii începem şi sfârşim cu rugăciuni, atât noi cât şi preotul duhovnic. E limpede că fără rugăciune nu e nici o Taină.
Dar la fel de limpede e că fiecare Taină are specificul ei ireductibil. Ca exemple extrase din bogăţia actului de cult al fiecărei Taine: în Taina Hirotoniei e punerea mâinilor, în Taina Botezului e întreita afundare şi ungerea cu sfântul mir, în Taina Euharistiei e actul cuminecăturii care include şi o componentă pur şi simplu digestivă, în Taina Nunţii e dansul etc.
Iar în Taina Spovedaniei e dialogul mărturisirii şi povăţuirii.
Dar asta nu înseamnă că, dacă am săvârşit aceste acte am şi trăit Taina în toată plenitudinea ei şi nici că putem săvârşi Taina doar prin rugăciune cu lacrimi şi căinţă. Ori că primim iertare/dezlegare de păcate în afara ei.

Observ cum se împletesc toate într-un întreg, precum părţile corpului în organism. Şi încă, pentru a fi viu, organismul ăsta mai are nevoie şi de suflarea de viaţă dată de Harul lui Dumnezeu. Observ şi mă minunez. Tu nu?

Să reducem întregul la una din părţile sale, pe motivul că una ni se pare mai importantă decât alta... Asta e cugetare arbitrară, preferenţialitate subiectivă, omeneşte de înţeles însă .... prea omenesc, nu ştiu cum să-ţi zic...
Iertarea păcatelor se primeşte în condiţiile deschiderii concrete către semenul nostru duhovnicul, iar nu în subiectivitatea noastră care se poate închide peste noi precum s-ar prăvăli o piatră peste răsuflătoarea unui mormânt...

Cât despre autorii citaţi, mai exact despre pasajele evocate, ar trebui să ne oprim şi să le luăm pe rând, în contextele lor nu foarte sărace şi să cugetăm pe îndelete la semnificaţia celor scrise acolo. Vom trage, cred, cu totul alte concluzii şi vom afla că lucrurile nu sunt aşa de simplu tranşate precum par.
În fine, referitor la cartea pomenită, nu am citit-o de curînd şi nu mă aflu sub vreo influenţă oarecare a lecturii, precum îmi pare că sugerezi...:)
Cartea aceasta o citesc şi o recitesc de 4-5 ani, slavă lui Dumnezeu.
Sunt departe de a avea un entuziasm facil şi superficial specific unei prime lecturi. Mai degrabă, dimpotrivă, sunt tot mai nedumerit şi mai atras la cugetare (una nu foarte facilă, deloc comodă) pe măsură ce tot citesc şi iar recitesc.

Mi-ar plăcea să adun câteva materiale pe tema discutată de noi şi să rezum câteva gânduri ceva mai clar structurate într-o viitoare postare, nu ştiu când va fi. M-ar bucura să reuşesc asta, oarecînd...

Deocamdată mă păstrez în cadrul celor deja formulate şi mă ţin la opinia tradiţională a credincioşilor printre care se numără şi câţiva preoţi cu experienţă liturgică apreciabilă, care m-au ajutat să înţeleg câte ceva din viaţa de credinţă; inclusiv părintele meu duhovnic.

Toate cele bune,
Doamne ajută!