[laurastifter]

Hristos a înviat!
Iubirea - porunca cea desăvârşită a Noului Testament - implică, aşa cum ştim, încrederea în cei iubiţi, convingerea că ei sunt buni, frumoşi duhovniceşte şi vrednici de preţuirea noastră.
Despre iubirea creştină şi capacitatea de autodăruire încrezătoare în relaţia cu semenii s-ar putea scrie mii de pagini, dar, fără îndoială, cea mai convingătoare mărturie în acest sens o constituie exemplul personal al celor care au trăit în acest fel porunca lui Hristos - Sfinţii.
Dumnezeu Însuşi are încredere în noi. Hristos ni S-a dăruit pe Sine, bine ştiind că-L vom răstigni. Încrederea lui Dumnezeu în noi învinge întunericul îndoielilor noastre şi depăşeşte logica omenească. El ne crede că nu vom mai păcătui, deşi cunoaşte prea bine viitoarele noastre căderi în... aceleaşi păcate; ne iartă de fiecare dată, ştiind că, peste atât de puţin timp, vom alerga din nou la El, cu ruşine şi nădejde copilărească, spunându-I că, "de data asta, chiar a fost ultima dată când...".
Dar noi... noi, cei care năzuim a ne asemăna cu El, avem încredere unii în alţii?...
În primul rând, desigur, s-ar cuveni să discutăm despre încrederea în Dumnezeu, dar pentru aceasta ar fi necesar, cred, un topic separat de acesta... un topic pe care să-l pot iniţia într-un moment de inspiraţie, într-un moment în care mă voi simţi capabilă să mă concentrez după cuviinţă asupra mesajului pe care-l transmit despre încrederea lui Dumnezeu în noi şi răspunsul nostru dat chemării Sale de a-I acorda încredere necondiţionată.
Acum, în acest topic, m-am gândit să vă propun o discuţie (şi o temă de meditaţie) despre virtutea încrederii în semenii noştri ca mod de manifestare a iubirii, pentru că iubirea, potrivit Sfântului Apostol Pavel, "toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă". De aceea, ea "nu cade niciodată".
Cel ce iubeşte nu bănuieşte fără temei,, nu-şi proiectează propriile defecte asupra celorlalţi, nu dezertează de la idealul unirii cu Hristos de dragul unor idei negative fanteziste în privinţa semenilor săi! Creştinul autentic nu este naiv şi lipsit de discernământ, nu abandonează simţul critic, ştie să se apere de manipulare şi preţuieşte dreapta socotinţă, dar toate acestea cu iubire, încredere şi optimism.
Părintele Nicolae Steinhardt, meditând asupra virtuţii încrederii, pe care o prezintă în antiteză cu păcatul bănuielii (are numeroase meditaţii pe această temă atât în "Jurnalul fericirii", cât şi în "Dăruind vei dobândi") arată că, socotindu-i pe semeni ca vrednici de încrederea noastră, îi ajutăm să se simtă cu adevărat demni de încredere şi, prin urmare, responsabili de modul în care vor răspunde aşteptărilor noastre în ceea ce-i priveşte. Chiar dacă au avut iniţial intenţii mai puţin bune, se vor schimba, se vor converti chiar, simţind încrederea noastră, încăpăţânarea noastră de a-i vedea buni şi/ sau capabili de a alege binele.
Despre toate acestea voi continua să scriu în zilele următoare (la ora aceasta... e cam nepotrivit), iar acum, aşa cum am anunţat în titlu, vă propun un exerciţiu de... încredere sau, dacă vreţi, o autoevaluare în privinţa nivelului de încredere în semeni. Nu e ideea mea, ci a existat un studiu, o cercetare sociologică pe această temă, realizată la nivel european.
Adresaţi-vă dvs. înşivă următoarea întrebare: din 10 persoane apropiate (familie, rude, prieteni...) în câţi pot spune că am încredere?
Potrivit studiului despre care vă vorbeam, ţara noastră se află... pe ultimul loc în clasament, românii având încredere, în medie, într-o singură persoană din 10. Pe locul I s-a situat Suedia, urmată de alte state ale Europei occidentale (nu mai reţin exact cum erau şi nici nu mai cred că pot găsi articolul... parcă Olanda era a doua... Nu mai ştiu).
Deşi aprox. 85% dintre noi ne-am declarat creştini ortodocşi, practicăm virtutea încrederii în semeni într-o măsură mult mai mică decât locuitorii statelor pe care le considerăm drept secularizate (ca şi cum noi am fi mai puţin secularizaţi). Deşi ne declarăm creştini, bănuim, construim teorii conspiraţioniste... pe scurt, ne temem să iubim, ne temem să ne dăruim în relaţii sincere, bazate pe iubire şi încredere.
Dvs în câte persoane din 10 aţi declara că aveţi încredere? Şi cum înţelegeţi această virtute creştină? :)
Aştept cu bucurie opiniile dvs. Dacă, în următoarele zile, voi fi prea puţin activă, să nu credeţi că... am dezertat din post. :)) Am o mulţime de examene şi lucrări în următoarele câteva săptămâni. Cu siguranţă, aţi avut (sau aveţi) fiecare dintre dvs astfel de perioade încărcate, cu o mulţime de activităţi... Totuşi, voi citi cu atenţie mesajele dvs şi, în măsura timpului disponibil, vă voi răspunde cu drag.

Doamne ajută!